Stalin. Paradoxurile puterii (1878-1928)

Cum a devenit Stalin... Stalin? Sau, mai precis:Cum a devenit Iosif Vissarionovici Djugaşvili – nepot de șerbi, fiul unei spălătorese și al unui cizmar semianalfabet – Generalissimo Stalin, unul dintre cei mai brutali criminali din istorie? Cum a devenit băiatul născut într-un obscur orășel georgian dictatorul care a ajuns să controleze jumătate din Europa? Cum a devenit tânărul cuvios care a pornit pe calea preoției cel mai zelos ateu și ideolog marxist?

Sun influența lui Freud, mulți biografi ambițioși – precum și psihologi, filosofi și istorici – au căutat aceste răspunsuri în copilăria lui Stalin. Așa cum fanatismul lui Hitler a fost „explicat” prin modul în care acesta a fost crescut sau prin viața sa sexuală, tot așa cruzimea psihopată a lui Stalin a fost atribuită tatălui care, după cum însuși Stalin declarase, „l-a bătut fără milă”, sau mamei care ar fi avut o aventură cu un preot. Alții iau în considerare accidentul care l-a lăsat pe Stalin cu un handicap la o mână, vărsatul de vânt care i-a lăsat fața plină de cicatrici sau defectul din naștere la picior, el având două degete lipite – defect considerat semnul diavolului.

Și politica i-a influențat pe biografii lui Stalin. În timpul vieții sale, simpatizanții săi l-au transformat în supererou, în timp ce adversarii s-au lăsat și ei conduși de prejudecăți. Troțki, cel mai aprig dușman al lui Stalin, a fost, de departe, cel mai influent critic al dictatorului. Stalin, așa cum îl vedea Troțki, era lipsit de spirit și strălucire, era un provincial needucat care obținuse puterea prin manipulări birocratice și violență. Mai presus de toate, Stalin era trădător care îl trădase mai întâi pe Lenin, apoi și cauza marxistă. Acesta era un portret care avea un scop clar:să-i inspire pe troțkiști să rămâne fideli revoluției sovietice „care ar fi putut fi” – dacă Troțki ar fi ajuns la putere în locul cinicului Stalin.

De la deschiderea arhivelor sovietice în anii '90, au început să apară aceste relatări politizate și psihologizate ale vieții lui Stalin. Politica încă influențează modul în care Stalin este amintit: în ultimii ani, liderii ruși au minimalizat crimele lui Stalin împotriva propriului său popor, celebrând în același timp cucerirea militară a Europei. Însă disponibilitatea miilor de documente cândva secrete și a memoriilor și corespondenței ascunse a făcut posibil ca istoricii serioși să poată scrie acum adevărul. Bazându-se pe relațiile avute la Tbilisi și Moscova pentru al său volum, Tânărul Stalin, istoricul și jurnalistul Simon Sebag Montefiore, spre exemplu, oferă un portret al dictatorului ca tânăr instigator, Lothario, poet și pamfletar – nu tocmai birocratul lumpen din imaginația lui Troțki. Săpând adânc în colecții de arhive obscure, savantul rus Oleg Khlevniuk a produs relatări extraordinar de detaliate ale evoluției PCUS din haosul revoluției în ceea ce avea să devină, în cele din urmă, stalinismul. Cărțile lui Khlevniuk – alături de scrisorile editate ale lui Stalin către doi dintre tovarășii săi, Viaceslav Molotov și Lazar Kaganovici, precum și alte zeci de documente publicate privind istoria Gulagului, a colectivizării, a foametei ucrainene, a KGB-ului – arată că Stalin nu a creat dictatura sovietică prin simple șiretlicuri. Și nici nu a făcut-o singur. El a fost ajutat de un cerc apropiat de oameni la fel de dedicați „cauzei”, precum și de mii de fanatici ofițeri ai poliției secrete.

Stalin în 1000 de pagini

Într-o biografieexcepțional de ambițioasă – primul volum dintr-o viitoare trilogie ne poartă de la momentul nașterii lui Stalin, în 1878, până în 1928, în aproape 1000 de pagini – Stephen Kotkin, profesor de istorie la Princeton, își propune să sintetizeze aceste lucrări, precum și munca altor sute de specialiști. Țelul său în Stalin este de a îndepărta pânzele de păianjen și mitologia din istoriografia sovietică pentru totdeauna. Îi respinge pe freudieni din prima, argumentând că nimic din viața timpurie a lui Stalin nu a fost neobișnuit pentru bărbat de vârsta sa și în acel context. Serghei Kirov, unul dintre membrii cercului interior al lui Stalin, a crescut într-un orfelinat după ce tatăl său alcoolic și-a abandonat familia, iar mama lui a murit de tuberculoză. Un altul, Sergo Ordjonikidze, și-a pierdut ambii părinți până la vârsta de 10 ani. Tânărul Stalin, în schimb, avea o mamă care, în ciuda mediului din care provenea, era ambițioasă și energică, mobilizându-și familia în numele fiului său talentat.

Mai mult decât atât, spune Kotkin, tânărul Stalin s-a remarcat în Tiflis-ul de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu pentru că era un bătăuș notoriu, ci pentru că era un student remarcabil. Până la vârsta de 16, reușise să intre la seminarul din Tiflis, „cea mai înaltă treaptă a sistemului educațional din Caucaz... o rampă de lansare către o universitate din altă parte a imperiului”. Stalin a renunțat însă la studii, alunecând către lumea întunecată a politicii de extremă-stângă, dar a rămas o personalitate carismatică. În Baku, unde merge în 1907 ca agitator în rândul muncitorilor petroliferi, el s-a implicat în „luarea de ostatici pentru recompense, activități mafiotice și piraterie”, precum și în asasinate politice. A tot intrat și ieșit din închisoare, demonstrând o abilitate specială pentru evadări dramatice și adoptarea unei game variate de pseudonime și deghizări.

Treptat, Kotkin construiește argumentația pentru interpretarea destul de diferită a lui Stalin, precum și a altor câteva lucruri. Realizarea cea mai importantă a cărții, precum și principalul său defect, este scopul său (prea) vast: Kotkin și-a propus să scrie nu doar viața lui Stalin, în varianta sa definitivă, precum și istoria definitivă a prăbușirii imperiului rus și a creării, în locul său, a imperiului sovietic. Pânza sa e aglomerată de detalii din viețile lui Bismarck și Mussolini, precum și din viețile unor politicieni țariști – Serghei Witte, Piotr Stolîpin, Piotr Durnovo, a țarului și țarinei, și – bineînțeles – despre Lenin, Troțki, Nadejda Krupskaia, Nikolai Buharin, Felix Dzerjinski ș.a.

În ajunul Revoluției Ruse, Stalin se apropia de 40 de ani și nu realizase încă nimic în viață

An după an, criză după criză, iese la iveală imaginea devoltării intelectuale ale lui Stalin. E un lucru ușor de trecut cu vederea, dar în ajunul Revoluției Ruse, Stalin se apropia de 40 de ani și nu realizase încă nimic în viață. Nu avea bani, o rezidență permanență și nicio profesie în afară de cea de analist, ceea ce însemna că scria articole pentru diferite publicații ilegale. Nu avea niciun fel de pregătire în arta guvernării și nici experiență managerială. Lovitura de stat bolșevică din 1917 i-a adus pentru prima dată, lui și tovarășilor săi, gustul victoriei.  Revoluția lor puțin probabilă – rezultat al pariurilor riscante ale lui Lenin – le-a validat ideologia obscură și fanatică. Mai mult, le-a adus securitate personală, faimă și o putere cum nu cunoscuseră niciodată.

Ca rezultat, cei mai mulți dintre liderii bolșevici au continuat să caute îndrumare în această ideologie, iar Stalin nu a fost excepția de la regulă. Ulterior, outsiderii vor asculta neîncrezători discursurile în limbaj de lemn al liderilor sovietice și se vor întreba dacă aceasta chiar erau sincere. Răspunsul lui Kotkin este da. Spre deosebire de cinicul needucat din imaginația lui Troțki, adevăratul Stalin a motivat absolut fiecare decizie folosind limbajul ideologic, atât în public, cât și în privat. Este o greșeală să nu luăm acest limbaj în serios, căci este un ghid excelent către gândirea lui Stalin. De cele mai multe ori Stalin făcea exact ce spunea că face.

Mai ales în domeniul economic. Bolșevicii, scrie Kotkin, erau motivați de „o combinație de idei sau moduri de gândire, în special profunda antipatie față de piețe și toate lucrurile burgheze, precum și de metodele revoluționare în care totul era permis”. Imediat după revoluție, aceste convingeri i-au împins să scoată în afara legii comerțul privat, să naționalizeze industria și să confiște proprietățile, să ia grânele de la țărani și să le redistribuie la orașe – toate aceste politici având nevoie de violență pentru a fi implementate. În 1918, Lenin însuși a sugerat că țăranii ar trebui forțați să-și dea grânele statului, iar cei care refuză să fie „împușcați pe loc”.

Deși unele dintre aceste politici, inclusiv rechiziția forțată a grânelor, au fost abandonate temporar în anii '20, Stalin le-a reinstituit la sfârșitul deceniului, chiar extinzându-le. Nu e mirare:ele erau consecința logică a tuturor cărților pe care le citise și a tuturor argumentelor politice pe care le-a avut vreodată. Stalin, așa cum ni-l arată Kotkin, nu era nici un birocrat monoton, nici un proscris, ci un om modelat de aderența rigidă la o doctrină puritanică. Violența sa nu era produsul subconștientului, ci a angajamentului bolșevic la ideologia marxist-leninistă.  

Această ideologie i-a oferit lui Stalin un profund sentiment de siguranță în fața provocărilor politice și economice. Dacă politicile destinate să producă prosperitate creau în schimb sărăcie, putea fi găsită întotdeauna o explicație:teoria fusese interpretată greșit, forțele nu erau corect aliniate, oficialii făcuseră o greșeală. Dacă politicile sovietice nu erau populare, nici măcar printre muncitorii, și asta putea fi explicat:antagonismul era în creștere pentru că lupta de clasă se intensifica.

Orice mergea prost, contrarevoluția, forțele conservatorismului, influența secretă a bugrheziei – toate acestea puteau fi învinovățite. Aceste credințe au fost întârite și mai mult de bătăliile distrugătoare din 1918-1920 între Armata Albă și Armata Roșie. În repetate rânduri, Stalin a învățat că violența e cheia către succes. „Războiul civil, scrie Kotkin, nu a fost ceva care i-a deformat pe bolșevici;dimpotrivă, i-a format, oferindu-le oportunitatea de a dezvolta și de a valida lupta împotriva «claselor exploatatoare» și a «inamicilor» (domestici și internaționali), conferind astfel un simț al aparentei legitimități, urgențe și fervori morale metodelor violente.”

Pentru Stalin, războiul civil a fost cu atât mai formativ cu cât i-a dat prima experiență a puterii executive. În 1918, a fost trimis la Țarițîn, un oraș situat strategic pe Volga și locul unei joncțiuni de cale ferate foarte importante. Misiunea sa era de a obține mâncare pentru muncitorii înfometați de la Moscova și Petrograd – de a confisca grâne, în alte cuvinte, și de a servi, de fapt, în calitate de „bandit-șef bolșevic”. Pentru a face față provocării, Stalin și-a acordat puteri militare, a preluat conducerea secției locale ale poliției secrete și a furat 10 milioane de ruble de la un alt grup de bolșevici. Când calea ferată nu a funcționat așa cum și-a dorit el, i-a executat pe specialiștii tehnici locali, numindu-i „străini de clasă”. S-a debarasat de alți suspecți de activități contrarevoluționare, spune Kotkin, „nu din sadism sau panică, ci ca strategie politică, pentru dinamizarea maselor”, avertizându-și susținătorii că inamicii interni ai revoluției urmează să însceneze o rebeliune, să recucerească orașul și să-l predea Armatei Roșii:„Aici, sub forma unui mic embrion, zăcea scenariul nenumăratelor procese ale anilor '20-'30.”

Aceste medote aproape că au dus la colapsul militar al orașului Țarițîn, iar Lenin a fost în cele din urmă convins să-l cheme pe Stalin înapoi la Moscova. Dar ei reușiseră să facă rost de grâne. Iar după sfârșitul războiului civil, eșecurile militare ale lui Stalin au fost uitate. Țarițîn a fost ulterior redenumit Stalingrad. Acest tipar se va tot repeta pe parcursul vieții lui Stalin. De fiecare dată când era confruntat cu o criză majoră, Stalin apela la metode ilegale, „revoluționare”, pentru a o rezolva. Uneori rezultatul era prelungirea și chiar adâncirea crizei. Dar dacă era suficient de nemilos, în cele din urmă opoziția dispărea.

Primul volum al lui Kotkin se încheie cu anunțul lui Stalin privind decizia de colectivizare a agriculturii sovietice. Punerea în practică a acestei politici va presupune dislocarea, arestarea și, în cele din urmă, înfometarea artificială a milioane de oameni, rezultând în triumful politic absolut al lui Stalin.

În Occidentul contemporan, presupunem adesea că cei care comit asemenea violențe în masă sunt nebuni sau oameni iraționali, dar după cum povestește Kotkin, Stalin n-a fost nici una, nici alta. Iar în felul său, idea unui Stalin ca om rațional și extrem de inteligent, sprijinit de o ideologie suficient de puternică pentru justificarea morții a milioane de oameni, e încă și mai terifiantă. Înseamnă că ar trebui să luăm mai în serios declarațiile politicienilor ruși care, recent, au dat argumente pentru folosirea armelor nucleare împotriva statelor baltice, sau liderilor ISIS care cer moartea tutuor creștinilor și evreilor. Doar pentru că limbajul lor este, pentru noi, ciudat, asta nu înseamnă că ei, și cei care îi urmează, nu-l consideră convingător, sau că nu-și vor urma logica până la capăt.

Publicat în The Atlantic, 14 octombrie 2014