Sporturile de iarnă în România au fost la început regale

Tradiţia sporturilor de iarnă în România este una de dată recentă, în ciuda faptului că relieful muntos ocupa şi în Vechiul Regat o pondere semnificativă. Importul acestor sporturi s-a făcut sub forma modalităţii de a petrece timpul liber iarna de către clasele aristocratice. Începutul a fost promiţător, însă rezultatele se lasă aşteptate şi azi.

Originile sporturilor de iarnă sunt, fără îndoială, utilitare. Deplasarea prin zăpezile Nordului sau nevoia de a traversa şi sigur, şi repede apele îngheţate au dus la apariţia schiului şi a patinajului. Vânătorii şi războinicii au preluat rapid aceste moduri de deplasare. Treptat însă, patinajul şi-a făcut loc şi în modalităţile de petrecere a timpului liber – să ne gândim doar la peisajele de iarnă ale maeştrilor flamanzi din secolul al XVI-lea.

O istorie regală şi una transilvăneană

Dar abia din secolul al XIX-lea putem vorbi despre „sporturi de iarnă“ în adevăratul sens al cuvântului. Descoperirea vacanţelor de iarnă în munţi s-a împletit cu moda sportivă, ascensiunile şi schiul devenind parte integrantă a acestora, întocmai ca şi seratele sau balurile. Concursurile au generat căutarea performanţelor şi a recordurilor. În 1892 avea să apară Uniunea Internaţională de Patinaj iar în 1924, primele Jocuri Olimpice de Iarnă, ţinute la Chamonix.

În România, sporturile de iarnă au o istorie duală. La Bucureşti şi în restul Vechiului Regat patinajul, schiul, bobul, hocheyul pe gheaţă au apărut în mediile aristocratice. Un rol esenţial a revenit Familiei Regale. Membrii acesteia puteau fi văzuţi nu doar ca practicanţi, ci şi ca patroni şi dezvoltatori ai lor. Astfel, prinţul-moştenitor Carol a patronat Federaţia Societăţilor Sportive din România, fondată în 1912, care a inclus de la bun început dezvoltarea sporturilor de iarnă printre obiectivele sale. Viitorul rege Carol al II-lea era el însuşi un schior pasionat, numeroase fotografii arătându-l în această postură, împreună cu fiul său, Mihai, pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia.

Şi ceilalţi membri ai Familiei Regale împărtăşeau pasiunea pentru schi. Ca studentă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică, principesa Ileana lua parte la taberele de iarnă de la Predeal, găsind, în coborârile alături de colegi, un simbol:traseul trecea peste vechea frontieră austro-ungaro-română. În iarna anului 1930, logodna cu prinţul Anton de Habsburg a fost anunţată oficial tocmai în mijlocul colegilor din tabăra de iarnă a A.N.E.F. Dar principele Nicolae a fost cel care a alcătuit chiar un Manual de schi. Tehnica alpină pentru toţi, publicat la Bucureşti, în 1940.

În Transilvania, începuturile sporturilor de iarnă au fost legate de Siebenbuergische Karpaten Verein (S.K.V.), o organizaţie a minorităţii germane, fondată la 28 noiembrie 1880, la Sibiu. S.K.V. era succesoarea Siebenbürgische Alpenverein, înfiinţată în 1873, sub impactul societăţilor alpine din Austria (fondată în 1862) şi Germania (1869). „Explorarea“ Munţilor Carpaţi era scopul declarat al societăţii, căreia i se datorează, de alt­fel, şi primele trasee de turism montan din România.

Pârtia de schi din apropierea Cimitirului Bellu

Poate că această pasiune a Familiei Regale către schi şi sporturi de iarnă, în general, nu ar trebui să surprindă. Primele curse oficiale de săniuţe (pentru copiii din Sinaia), de schi sau bob din Vechiul Regat s-au desfăşurat, chiar în 1912, pe pajiştea din faţa castelului Peleş. Dar Sinaia era o staţiune exclusivistă, de unde şi proiectul polisportivului Iorgu Arsenie de a crea un centru pentru sporturi de iarnă la Râmnicu Vâlcea.

Pentru bucureşteni, centrul sporturilor de iarnă a rămas însă Sinaia. Iată ce scria în „Rampa“, în decembrie 1930, Jack Berariu:„Toate straturile sociale, indiferent de concepţii, de sensibilităţi şi chiar de idei preconcepute, au îmbrăţişat spontan, cu multă efuziune, aceste sporturi:scriitori, actori, miniştri, actriţe, studenţi, industriaşi, etc“. La Sinaia veneau şi actorii:George Calboreanu (pentru a schia), Marioara Voiculescu, o polisportivă, Catuşa Elvass (care nu se apropia de bob, preferând săniuţa) şi George Vraca (care spunea despre sine însuşi „contez printre cei mai buni la bob“).

La bob aveau să vină şi primele mari performanţe româneşti în sporturile de iarnă. Echipamentele şi materialele folosite în concursuri erau încă rudimentare, teama sportivilor fiind justificată. Boburile din lemn puteau provoca victime – un bob era o bârnă grea din lemn, pe care erau fixate tălpici, scaune şi o cârmă. Când Alexandru Papană a câştigat, împreună cu Hubert, campionatul mondial din 1933, senzaţia a venit din faptul că folosiseră un bob din lemn.

Prin subscripţie publică, deschisă în luna martie acelaşi an de ziarul „Curentul“, s-a reuşit cumpărarea unui bob din fier. Să mai spunem şi că traseele cu viraje erau săpate în zăpadă (pistele construite special din beton încă nu existau), de obicei de către militarii din arma vânătorilor de munte. În 1924 a fost iniţiată o colectă pentru construirea unei pârtii, principalii donatori fiind patronii hotelurilor şi ai restaurantelor din oraş, direct interesaţi de creşterea interesului pentru sporturile de iarnă.

Legătura dintre vânătorii de munte, familia regală şi sporturile de iarnă (îndeosebi schi) era foarte puternică. Generalul Virgil I. Bădulescu (1882-1944), unul dintre fondatorii armei, fusese şi primul conducător al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Un apropiat al lui Carol al II-lea, Bădulescu spera că tinerii recrutaţi pentru unităţile de vânători de munte vor aduce pasiunea pentru sport (îndeosebi schi) şi o vor răspândi în comunităţile locale. Dar abia în 1939, schiul avea să fie decretat „sport de utilitate naţională“.

Popularitatea sporturilor de iarnă printre bucureşteni a făcut ca patinoarul natural amenajat în mod tradiţional pe lacul Cişmigiu (începând din 1879) să devină insuficient. În actualul Parc al Tineretului, în preajma cimitirului Bellu, a fost amenajată în 1933 o pârtie de schi, unde se ofereau cursuri ieftine pentru cei care încă nu stăpâneau tehnicile acestui sport de iarnă.

„Ţi-ai simţit vreodată sufletul fără nici o grimasă?“

Întrebarea de mai sus, pe care Felix Aderca o adresa cititorilor „Vremii“ în 1935 surprinde, de fapt, atitudinea tinerilor urbani din anii 1930-1940 faţă de schi. Să ne reamintim Accidentul lui Sebastian. Socotit cel mai însemnat roman cu tematică sportivă din literatura română interbelică, Accidentul lui Mihail Sebastian a surprins prin peisajul ales ca fundal pentru povestea de dragoste – Carpaţii înzăpeziţi, exploraţi de schiori. Însuşi autorul era surprins de elogiile criticilor la adresa felului în care descria schiul şi sentimentele stârnite de acesta tinerilor orăşeni ai anilor 1930, în detrimentul poveştii propriu-zise dintre Paul şi Nora.

Ceea ce azi pare ficţiune era pe atunci un lucru firesc:S.K.V. descoperise, în apropiere de Braşov, un loc perfect pentru amenajarea unor pârtii de schi. Poiana Soarelui, cunoscută azi ca Poiana Braşov, era, în anii dintre cele două războaie mondiale, locul de refugiu al tinerilor pentru care vagoanele de clasa a III-a din trenurile suplimentate special sau cabanele cu dormitoare comune însemnau o modalitate mai ieftină de a petrece vacanţa de iarnă.

Dar, dincolo de transpunerea literară a unei frumoase experienţe personale (vezi Jurnalul de schi al lui Mihail Sebastian), Accidentul mai are meritul de a surprinde situaţia paradoxală a sporturilor de iarnă din România. Deşi Munţii Carpaţi au un potenţial fantastic, popularitatea sporturilor de iarnă (schi, bob, săniuş, hochey sau patinaj) nu se regăseşte şi în performanţele internaţionale (remarcabile, date fiind condiţiile de pregătire) ale sportivilor români.