Sparta hoplitică – cum vedea lumea un adevărat spartan!

La jumătatea secolului al VII-lea î.Hr., în lumea greacă se generalizează un nou tip de instrument tactic, falanga de pedestraşi greu înarmaţi, hopliţii. Numele de hoplites derivă de la substantivul colectiv ta hopla, panoplia – totalitatea armelor ofensive și defensive pe care le poartă în această formație fiecare oștean: coiful, platoșa, cnemidele care îi apără gambele, lancea și sabia scurtă, în fine – scutul, toate cântărind cam 45 de kilograme de metal; numele de falangă pe care îl poartă formația compactă şi articulată de pedestraşi, înaintând inexorabil către linia de bătaie a inamicului, folosește imaginea articulației degetelor de la mâini, indispensabile una față de cealaltă.

Falanga se caractrizează print-o dispunere și acțiune compactă, care depind, în ultimă instanță, de un nou tip de scut, aparut în sec. VII î.Hr. Relativ mic, rotund, acesta are ca particularitate cele două mânere de prindere, unul în centrul scutului și celălat în marginea dinspre stânga a acestuia. Purtat pe mâna dreaptă, scutul este petrecut pe braț până la cot și apucat de mânerul din margine, așa numita antilabe. Astfel, scuturile nu-i mai apără pe fiecare dintre oșteni în parte, ci formează ca un fel de carapace comună, în care fiecare scut apără flancul drept al celui care îl poartă şi flancul stâng al vecinului său de rând. E vorba, în esenţă, de un nou tip de război, în care efortul principal nu mai aparţine unor războinici de elită, urmaţi, cu mai multă sau mai puţină eficacitate, de cetele lor, ci unor formaţii compacte de oşteni înaintând în rânduri strânse şi în pas cadenţat, dictat de un flautist, auletes, care scandează din fluierul dublu ritmul de marș.  

De la Sparta lui Menelaos la Sparta lui Licurg

Desigur, elemente ale acestei noi sintaxe a războiului apar încă din epocile anterioare: istorici importanți ai Greciei antice invocă adesea o tradiție care urcă cel puțin până la epopeea homerică. Dar conjuncția care duce la generalizarea falangei de hopliți realizează pe câmpul de luptă un ideal de egalitate şi de reciprocitate extins de la o elită militară şi aristocratică la întreg poporul înarmat.

Cazul clasic, demonstrând omologia la toate nivelele – social, politic, militar şi de mentalitate – a acestor inovații rămâne Sparta secolului al VII-lea î.Hr. Cetatea Spartei, stăpânind câmpia Laconiei din Peloponez, era vestită încă din epopeea homerică, unde apare ca fiind stăpânită de însuși Menelaos Atridul, fratele lui Agamemnon și soțul părăsit de Elena pentru principele troian Paris/Alexandros.

În realitate, Sparta propriu-zisă nu pare să fi fost un mare centru al civilizației bronzului. Adevărata glorie a Spartei este legată de generalizarea metalurgiei fierului, concomitentă de altfel cu difuziunea epopeilor, la începutul mileniului I î.Hr.: teritoriul pe care îl controlează cetatea este remarcabil de bogat în minereu de fier.

Datorită acestui fapt, ca și fertilității Laconiei, precum și altor circumstanțe mai puțin evidente, Sparta se distinge încă în cursul primelor secole de cristalizare a cetăților grecești atât prin dimensiunile cu totul neobișnuite ale teritoriului pe care îl controlează: spre jumătatea sec. VI î.Hr., după cucerirea Messeniei, Sparta stăpânea, cu cuvintele lui Tucidide, două cincimi din Peloponez (Thuc. 1.10.2) adică aproximativ 8.500 km2. Atena, care era singura cetate comparabilă ca suprafață a teritoriului, domina Atica cu doar 2.500 km².

 Succesiunea inteligibilă a evenimentelor istoriei social-politice a Spartei este evocată de cea mai mare parte a izvoarelor antice pornind de la o stare de dusnomia, de discordie internă, urmată apoi de reformele atribuite lui Licurg, care instaurează buna rânduială, eunomia, pentru care cetatea Lacedemonei va fi elogiată cu asupra de măsură în literatura istorică și filosofică din antichitate, și nu numai.

Mirajul spartan și succesiunea lui 

Aceasta e de fapt – împreună cu absența aproape totală a surselor scrise locale - principala piedică în calea reconstituirii cu un grad rezonabil de certitudine a primelor secole din istoria Spartei. Cu excepția a doi poeți din sec. VII î.Hr., ambii compunând la Sparta, cu toate că tradiția susține că ambii ar fi provenit din Grecia micro-asiatică - Tyrtaios de la Milet și Alcman de la Sardes, capitala regatului lidian - toate informațiile din surse scrise de care dispunem provin de la autori mult prea depărtați nu doar în timp, ci, foarte adesea, și în spațiu.

Atenția pe care ei o acordă Spartei este un sub-produs al idealizării acesteia ca model de cetate “bine rânduită” – adică, în ultimă instanță, non-democratică. În confruntările de idei care preced, apoi însoțesc, și, în fine, urmează Războiul peloponesiac, modelul de cetate ideală dominată de o elită războinică ascetică și însuflețită de un ethos comun se substituie durabil adevăratei cetăți spartane, și sub acest aspect idealizat devine idealul politic al tuturor oligarhiilor.

Mai mult, modelul spartan este preluat și propus de generații succesive drept ideal politic și etic, ajungând apoi, din secolul al XVIII-lea până foarte aproape de noi, în ideologia nazistă, care îi exaltă deoptrivă virtuțile cazone, practicile de nemiloasă eugenie și obediența totală față de comandanții care îi exprimă ethos-ul.  

Dusnomia și eunomia 

Revenind în epoca arhaică, avem toate motivele să credem că, în esenţă, conflictele pe care le evocă tradiția sub numele de dusnomia, “discordia internă”, sunt consecințe ale aproprierii și distribuirii inegale a pământurilor arabile în perioada de cristalizare a instituțiilor cetății. Când anume se situează această etapă în istoria Spartei e ceva mai greu de determinat.

Tradiția care atribuie unui erou civic, legiuitorul Licurg (Lukourgos), instituirea legilor și uzanțelor însumate sub numele de eunomia, situează acțiunea acestui personaj foarte devreme, cândva la limita între mileniul II și mileniul I î.Hr. Arheologia ne interzice să acceptăm această dată timpurie; dacă însă suspendăm pentru moment problemele cronologiei, și examinăm faptele istorice cunoscute independent de Licurg, constatăm că spartanii încep prin a-și asigura dominația asupra întregii Laconii, și continuă, în sec. VIII-VII î.Hr., purtând războaie de expansiune mai departe, în Messenia, câmpia mănoasă din vestul peninsulei.

E limpede că, așa cum remarca încă M. Finley, Sparta se confruntă cu tensiuni și conflicte interne legate de distribuția pământurilor – problema cu care se confruntă toate cetățile grecești în această vreme. Spre deosebire însă de marea majoritate a acestora, care “roiesc” în marea mișcare de întemeiere a apoikiilor dincolo de mare, Sparta își permite să caute soluţia acestor tensiuni în expansiunea teritorială, anexând Messenia.

Cavaleri și războinici de rând 

Pornind de la informaţiile textelor referitoare la războaiele messeniene , avem toate motivele să presupunem că, cel puțin pentru Sparta, acesta a fost stimulentul cel mai important pentru perfecționarea și generalizarea tacticii hoplitice.

Mai mult, Pausanias, un autor târziu, din epoca romană, dar care folosește surse de foarte bună calitate, ne istorisește că această tactică ar fi fost mai întâi experimentată în timpul războaielor messeniene de contingentul aşa-numiţilor cavaleri, hippeis, cei 300 de războinici nobili care reprezentau elita tradiţională a armatei spartane.

Acești războinici de elită ar fi inventat și exersat cei dintâi tactica bazată pe o formație compactă acționând ca un singur om și spulberând astfel armata dușmană. Ipoteza pare dintre cele mai plauzibile, cavalerii dispunând şi de priceperea necesară, şi de un ansamblu de deprinderi şi de gesturi simbolice ale unei confrerii de pairi care împart şi primejdiile războiului, şi beneficiile acestuia.

Într-o a doua etapă, cei 300, ar fi extins aceste principii la întregul damos, care devine o formidabilă falangă de 9.000 de oșteni bine antrenați, dispuși în rânduri strânse care se pot la nevoie substitui unul altuia, amenințând dușmanul cu o înspăimântătoare pădure de lăncii. E greu de știut dacă Sparta a fost cu adevărat cea dintâi cetate care a inventat falanga, dar putem afirma cu certitudine că este cetatea care a folosit la maximum întregul potențial militar al acestui război în formație compactă.

Sursele din sec. VII î.Hr., de data asta chiar de la Sparta, cu deosebire poemele lui Tyrtaios, atestă faptul că, departe de a reprezenta o simplă modificare tactică, asumarea războiului hoplitic presupune și o mutație radicală în privința ethos-ului războinic și chiar civic.

Restaurare sau inovație?  

Reforma va fi fost înfățișată, în sec. VII î.Hr., ca o reînviere a eunomiei datorate unui personaj legendar, Licurg, pentru a-i înlesni instaurarea și perenitatea. Pornind de la o revoluţie tactică, pe care o proiectează însă asupra ansamblului de raporturi de putere în polis, ea instituie, în planul proprietăţii, al funcţiei militare şi politice, al imaginarului comun, un ansamblu de măsuri coerente şi sistematice al căror rezultat avea să fie cetatea lacedemoniană clasică a ”celor asemenea”, hoi homoioi, numele-standard pe care îl poartă cetăţenii spartani.

Sub aspect militar, reforma constă în instituirea falangei. Sub aspectul proprietăţii, reforma consacră cristalizarea durabilă a proprietăţii de tip spartiat - într-un dublu registru, cel al proprietăţii comune şi publice asupra întregului teritoriu rural, şi cel al posesiunii strict viagere a loturilor egale alocate spartiaţilor –loturi pe care însă ei nu le lucrează, nici măcar nu le administrează în vreun fel, de vreme ce unica lor ocupație este cea a pregătirii pentru război.

Pentru a institui această profesionalizare a hopliților lacedemonieni, unică în lumea greacă la această dată, Sparta avea însă nevoie de o mână de lucru abundentă, adică de heilotai, hiloții, o categorie socială dependentă, dar foarte deosebită de sclavi. Indispensabili războiului profesionist cultuvat de spartani, hiloții devin dușmanii perpetui ai spartanilor: anual, eforii deschid anul politic la Sparta declarând război hiloților. De aici și comportamentul singular al Spartei, permanent dominată de sindromul cetății asediate.

Cetatea celor asemenea 

Războiul se identifică astfel cu cetatea însăși şi devine coextensiv cu aceasta, câtă vreme agentul războinic nu mai poate fi în mod exclusiv sau predominant războinicul de elită, şi coincide perfect cu cetăţeanul. Acesta poartă război în calitate de cetăţean, şi participă la viaţa politică, la decizie şi la capacitatea de a reglementa, deopotrivă cu ceilalţi, treburile comune ale grupului în virtutea participării sale la războiul comun.

Reversibilitatea implicită a calităţii de proprietar şi a celei de cetăţean e dublată acum de reversibilitatea explicită a calităţii politice şi a celei militare. Pornind de aici, homoiotes - similitudinea, paritatea - componenţilor falangei este implicit o omologie a cetăţenilor, şi isegoria adunărilor militare devine un drept civic, aşa cum agora epică, adunarea războinicilor homerici, devine locul de dezbatere al cetăţii.

Reforma hoplitică reprezintă punctul de convergenţă maximă al tuturor acestor aspecte, punînd în evidenţă omologia şi întrepătrunderea lor. Pe de o parte, fiindcă instituirea falangei presupune o capacitate economică prealabilă a celor chemaţi să o compună, datori să-şi agonisească pe socoteala lor panoplia, fapt care pune în lumină, de la bun început, legătura dintre componenta militară a reformelor şi stăpânirea asupra pământului.

Norma imperativă a meselor comune, sussitiai sau pheiditiai, are drept corelat degradarea civică a acelora dintre spartiaţi care nu mai au capacitatea de a contribui cu cota de alimente prescrisă fiecăruia pentru aceste mese comune.

Acest raport elementar este însă în realitate mult mai amplu, câtă vreme falanga poate fi considerată ca manifestare militară a instituirii proprietăţii cetăţeneşti. În noua etică hoplitică, lui Ahile cel iute de picior îi ia locul oşteanul elogiat de Tyrtaios, cel care ştie să rămână statornic în rând, cu picioarele bine înfipte în pământul patriei .

Valorizarea pozitivă a rezistenţei, statorniciei şi forţei defensive nu înseamnă numai răsturnarea eticii homerice a delirului belicos şi a bravurii nelimitate a eroului, ci şi elaborarea unei noi şi complexe ierarhii de valori, exprimând concret esenţa de proprietar-cetăţean a hoplitului. Statornic apărător al pământului cetăţii, hoplitul este, în contrast cu eroul homeric, un războinic politizat şi domesticit, cum o demonstrează G. Dumézil într-o carte devenită celebră, Heur et malheur du guerrier ( “Ceasul bun și ceasul rău al războinicului”, Paris, 1960).

Hoplitul spartan reprezintă o unitate similară şi echivalentă, parte integrantă a unui grup care cultivă disciplina, rezistenţa şi solidaritatea. Absorbit de elita războinicilor profesionişti, care și-a modificat el însuși comportamentul și reprezentările comune, damos-ul îşi asumă, colectiv, imaginarul agonistic individual al războinicului din vremile eroice, accentuând însă temele de solidaritate care reprezintă, într-un sens, propriul aport de comportament şi reprezentare în această fuziune.