«Soții Arnolfini», primul portret de negustori din istoria picturii

„Soții Arnolfini” este cel mai cunoscut tablou al pictorului flamand Jan van Eyck (1390-1441) și cea mai importantă creație a sa, aflată acum la National Gallery din Londra. Pictorul îl înfățișează pe un anume Giovanni Arnolfini, se pare, cu prilejul căsătoriei sale. Giovanni era un bogat negustor italian din Lucca, care se stabilise la Bruges (Flandra), în regatul Burgundiei - orașul Bruges va rămâne vreme de un secol cea mai mare putere comercială din nordul Europei! De aici, Giovanni Arnolfini, pe lânga afacerile negustoreș ti proprii, conducea și sucursala băncii florentine a familiei de Medici.

Unii specialiști susțin că tabloul ar fi servit drept certificat de căsătorie, fiind semnat de van Eyck, nu atât în calitate de artist, ci mai curând ca martor al evenimentului. Mai sunt și alte opinii: ar fi vorba de o logodnă sau chiar că ar fi vorba de un „contract matrimonial” între cei doi soți. Ultima variantă este aceea că tabloul ar reprezenta un gest de comemorare a căsătoriei lui Arnolfini, tabloul fiind realizat… după decesul soției acestuia. Misterul persistă. Ca și alte lucrări din aceeași perioadă, tabloul lui van Eyck conține și diverse mesaje și simboluri ascunse.

Cine sunt personajele?

Până recent se credea că tabloul conținea scena căsătoriei dintre Giovanni Arnolfini cu Giovanna / Jeanne Cenami. De fapt, van Eyck nu dă nici o indicație despre identitatea celor doi. Însă, într-un inventar al pictorului, descoperit la circa 100 de ani după realizarea tabloului, s-a găsit o notiță în care se spune că a pictat: „un tablou mare cu Hernoult le Fin și soția sa, într-o cameră”. Hernoult le Fin era numele francez al italianului Arnolfini.

Apoi, confuzia a sporit pentru că s-a descoperit că există doi… Giovanni Arnolfini, unul numit „fiul lui Nicolao” și altul „fiul lui Arrigo”. Giovanni di Nicolao Arnolfini a trăit între 1400-1452. S-a mutat la Bruges încă din 1419. În 1426 s-a căsătorit cu Costanza Trenta, care provenea dintr-o familie bogată din Lucca. Mătușa ei se căsătorise cu Lorenzo de Medici fratele lui Cosimo cel Bătrân, (primul din familia de Medici ce va conduce Florența). Costanza avea 13 ani în momentul măritișului, deci ar fi avut 21 în momentul realizării tabloului lui van Eyck.

Recent, însă, s-a descoperit că tânăra fată a murit în februarie 1433, un an înainte ca van Eyck să-și realizeze tabloul. Giovanni a rămas celebru în istorie, nu atât pentru talentele sale negustorești și bancare, ci pentru faptul că a fost subiectul a două portrete realizate de Jan van Eyck, primul datat 1434, aflat acum la Londra, al doilea realizat probabil ceva mai târziu, tabloul fiind acum la Berlin (în acest tablou Giovanni este recunoscut cu ușurință după fața sa prelungă; pe cap are o pălărie complicată, un fel de scufie asemănătoare turbanului, așa cum era moda în Europa la mijlocul sec al XV-lea și în special în nobilimea burgundă).

Există două ipoteze principale cu privire la tablou. Prima este că pictura ar reprezenta o nouă căsătorie a lui Giovanni di Nicolao, probabil cu o flamandă, după cum ar reieși din tablou. A doua ipoteză este că tabloul ar fi de fapt unul memorial, incluzând, într-adevăr, căsătoria lui Giovanni cu Costanza, dar pictat la un an după moartea tinerei femei. Recent, specialiștii înclină spre cea de a doua soluție.

În 1435, încă doi membri ai familiei Arnolfini au sosit la Bruges. Cel mai proeminent dintre ei era Giovanni di Arrigo Arnolfini, vărul celuilalt Giovanni. Va avea un succes profesional mai mare decât al vărului său căci va deveni consultantul financiar al ducelui Burgundiei, cât și al regelui Franței. Celălalt Arnolfini, sosit tot în 1435, era fratele mai mic al acestuia, Michele. Giovanni di Arrigo Arnolfini s-a căsătorit, într-adevăr, cu Jeanne Cenami dar în… 1447, deci la 13 ani după pictarea tabloului și la șase ani de la moartea lui van Eyck.

Mult timp s-a crezut însă că acest cuplu este subiectul tabloului lui van Eyck. Dar, în 1994, un istoric francez, Jacques Paviot, a descoperit în notele de plată ale ducelui Burgundiei, Filip cel Bun, că, în 1447, el a dăruit două cupe de argint lui Giovanni Arnolfini cu prilejul căsătoriei sale. Este limpede că nu putea fi vorba despre Giovanni di Nicolao Arnolfini. Jeanne Arnolfini este pomenită de documente până la moartea ei, la Bruges, în anul 1480. Era posibil ca alți doi membri ai familiei Arnolfini, fiecare frate mai tânăr a câte unuia dintre cei doi Giovanni, să fie candidați ai tabloului lui van Eyck? Nu. Căci nici unul nu era la Bruges în anul 1434. Dar să încercăm să deslușim și mesajele transmise de această capodoperă.

Primul mesaj: bogăția și statutul social foarte înalt al negustorului în secolul al XV-lea

Van Eyck a pictat acest tablou în 1434. El era atunci pictorul de curte al lui Filip cel Bun al Burgundiei (foto dreapta), care a domnit între 1419-1467. Filip a rămas în istorie pentru cel puțin trei lucruri: spiritul său medieval-cavaleresc - organiza numeroase turniruri, a inițiat o cruciadă contra turcilor și un ordin al „Lânii de aur”, patronajul artistic pe care l-a acordat artiștilor flamanzi (în special fraților van Eyck) și datorită faptului că a capturat-o pe Ioana d’Arc la Compiègne, dând-o apoi pe mâna englezilor care au ars-o pe rug ca vrăjitoare (1431).

În vremea lui Burgundia a atins apogeul puterii, ca bogăție și prestigiu internațional. Curtea lui era, cu siguranță, cea mai strălucită din Europa vremii respective. Filip a fost și un fel de arbitru al modei. El a impus în vestimentație culoarea negră, ca marcă a unei anumite sobrietății, considerând că bijuteriile se remarcă mai bine pe acest fond. Această modă se va răspândi, ulterior, și la curtea spaniolă a lui Carol Quintul și Filip al II-lea.

Faptul că un negustor putea deveni comanditarul unui artist pe care îl angaja însuși Filip al Burgundiei, sugerează statutul extrem de înalt al negustorilor europeni în acea perioadă. Din tablou se remarcă de altfel luxul hainelor și ostentația tăcută a acestor reprezentanți ai clasei de mijloc flamande. Cei doi Arnolfini au mâinile albe și manichiură la degete.

Camera este plină de obiecte scumpe care etalează bunăstarea soților. Candelabrul, covorul, oglinda și fereastra de sticlă puteau fi găsite doar în casele celor bogați. Pe masă sunt portocale, fructe rare și exotice în nordul Europei în acele timpuri. Însă, să nu uităm, italienii erau atunci bancherii Europei. În Bruges, ei se întâlneau zilnic cu negustorii din întreaga lume, în casa domnului… van Burse. Acesta va da chiar numele său uneia dintre cele mai importante instituții ale capitalismului, bursa.

Creditarea cu bani a monarhilor implica multe onoruri, dar și enorme riscuri. Nu întotdeauna aceștia returnau banii. Fiecare înfrângere politică a celui împrumutat însemna, aproape invariabil, falimentul bancherului. Așa trebuie să fi stat lucrurile și în cazul Arnolfinilor. Moartea ducelui Burgundiei Carol Temerarul, fiul și urmașul lui Filip cel Bun, într-o bătălie purtată cu ducele de Lorena în fața orașului Nancy la 5 ianuarie 1477, a însemnat o pierdere grea, fatală pentru filiala Băncii de Medici de la Bruges.

Urmările acelei bătălii au fost de mai multe feluri. Mai întâi, Burgundia va fi încorporată Franței. Apoi, pe termen mai lung, dezastrul financiar burgund și decăderea, în general, a comerțului nordic, au contribuit, desigur, la prăbușirea puterii familiei de Medici la Florența.

Al doilea mesaj: derularea unei căsătorii la sfârșitul evului mediu

Dacă admitem varianta cea mai des acceptată, cea a prezentării unei căsătorii, să vedem cum ar fi decurs ea, căci tabloul poate să însemne și un comentariu asupra obligațiilor căsătoriei, dar și o proclamare a înaltului statut social al cuplului. De ce este absent preotul ? Soțul ține de mână soția și rostește un jurământ de credință în prezența a doi martori. Dar nu se vede însă nici un preot. Trebuie spus deci un lucru foarte important: până la Conciliul de la Trento, încheiat în 1563, căsătoria era singura taină pentru care nu era nevoie de prezența unui preot!

Conciliul a stabilit, însă, că orice căsătorie, de atunci încolo, să fie oficiată de un preot asistat de doi martori. O oglindă miraculoasă. Pe perete, în dreptul punctului unde se întâlnesc mâinile celor doi, într-un gest de consfințire a căsătoriei, se află o oglindă circulară, al cărei rol este de a introduce în tablou spațiul exterior lui, oferind privitorului o imagine globală și completă. Oricum, o oglindă de sticlă era un lucru neobișnuit pentru vremurile acelea.

“Soții Arnolfini”- detaliu

Oglindă obținută prin metalizarea superficială a sticlei era foarte greu de realizat în acele vremuri, când, de fapt, se foloseau oglinzi din metal șlefuit. Martorii. Prin intermediul imaginii din oglindă aflăm de prezența a doi martori. Astfel, în imaginea din oglindă, importanți nu mai sunt cei doi soți, întorși acum cu spatele către privitor, ci ceilalți, inițial invizibili, însă acum prezenți în fața celui ce privește tabloul. Oglinda are deci funcția de a semnala o prezență. Inscripția de deasupra oglinzii nu numai că semnalează o prezență, dar o și lămurește, o identifică, îi atribuie o identitate: ,,Johannes de Eyck fuit hic“ (Jan van Eyck a fost aici).

Deci, nu se spune „Johannes de Eyck fecit” (Jan van Eyck a făcut asta). Iată deci că imaginea vizuală pe care o propune oglinda are nevoie, pentru a fi înțeleasă, de cuvânt, ambele fiind înserate în imaginea globală a tabloului. Descoperim astfel că unul dintre cele două personaje, martorul căsătoriei soților Arnolfini, situat în fața lor, dar și în fața noastră, prin imaginea oglinzii, nu este altul decât pictorul însuși. El nu se mulțumește să-și înscrie numele deasupra imaginii sale reflectate în oglindă, ci își afirmă efectiv prezența în momentul ceremoniei.

Nu întâmplător, oglinda, conținând imaginea pictorului-martor și semnătura acestuia sunt plasate în dreptul gestului de împreunare a mâinilor în momentul căsătoriei. Această poziționare indică nu numai statutul de martor al pictorului – personaj în propriul tablou –, ci, mai mult decât atât, legitimează căsătoria prin ideea de semnătură, de cuvânt înscris drept garant al acceptării unui act social. O căsătorie morganatică?

În acele vremuri, martorii nu erau, de obicei, necesari pentru oficializarea unei căsătorii. Aici, prezența lor este obligatorie însă pentru altceva și anume pentru garantarea „contractului” căsătoriei. Acest obicei era obișnuit doar atunci când căsătoria era o „afacere”, adică atunci când în aranjamentul respectiv erau implicați bani mulți. Căsătoria această însemna deci și un important aranjament financiar.

Din poziția mâinilor celor doi, reiese o serie de lucruri. Bărbatul ține cu mâna stângă mâna dreaptă a femeii, nu cu dreapta cum ar fi fost normal. Concluzia specialiștilor este că mariajul acesta a fost realizat între parteneri inegali, femeia provenind, în acest caz dintr-o categorie socială inferioară. Este, ceea ce s-ar putea numi o „căsătorie morganatică”. Drept urmare, soția morganatică nu beneficia de toate drepturile acordate soțului. Fata apare ca fiind foarte tânără.

Jan van Eyck - Bărbat cu turban roşu (presupus autoportret)

Al treilea mesaj: mentalitatea feudală

Probabil că Arnolfinii erau oameni foarte credincioși din moment ce tabloul este plin de trimiteri religioase. De fapt, fiecare detaliu are o anumită semnificație. Nimic nu este la întâmplare în acest tablou:

- bărbatul se află în dreptul ferestrei, ceea ce vrea să însemne deschiderea spre exterior, spre lume, iar femeia se află în dreptul patului, ceea ce duce cu gândul la intimitatea familială. Giovanni se uită direct spre privitor, în timp ce soția sa are privirea plecată, îndreptată spre cea a soțului. Acesta ține mâna dreaptă ridicată vertical, într-un gest de autoritate, pe când cea a soției este orizontală, într-un gest ascultător, umil (după unii specialiști, gestul lui este doar un mijloc de a-i saluta pe privitori).

- de perete atârnă un șirag de mătănii de sticlă, folosite pentru numărarea rugăciunilor. - lumânarea aprinsă din candelabru este simbolul lui Dumnezeu cel omniprezent (nu este sursă de lumină căci este ziuă !).

- oglinda are rama împodobită cu tablouri miniaturale care înfățișează zece scene ale patimilor Domnului.

- pe brațul scaunului gotic se vede mica statuetă reprezentând-o pe Sfânta Margareta împreună cu balaurul pe care se spune că l-ar fi ucis; ea era protectoarea femeilor însărcinate.

- câinele de la picioarele tinerei perechi simbolizează atașamentul, fidelitatea.

- fructele de pe pervazul ferestrei și de pe lada de sub fereastră evocă inocența omului dinaintea păcatului originar. - pantofii aruncați pot avea și ei un înțeles: la intrarea într-un loc sfânt se obișnuia scoaterea încălțărilor.

Al patrulea mesaj: moda vremii

Mijlocul secolului al XV-lea reprezintă perioada de influență maximă a Casei de Burgundia în Europa vremii, unde moda prezintă un caracter „baroc” destul de exagerat. Iată, Giovanni Arnolfini poartă o enormă pălărie de fetru care parcă îi strivește capul său reptilian. El poartă și o „huque” (un fel de palton) din velur maro, dublată cu zibelină de Rusia. Haina este puțin caraghioasă, căci pomul în floare de afară, sugerează că timpul nu era foarte friguros.

Femeia poartă o rochie uni, albastră, peste care are și ea un huque verde, cu falduri mari, care dau senzația că este gravidă. Ea poartă de fapt cea mai la modă rochie de atunci, cu talie înaltă și multe jupoane. Mireasa este îmbrăcată, deci, într-o superbă haină de culoare… verde, această culoare fiind în acea perioadă la mare vogă, mai ales pentru mirese, ea fiind simbolul fertilității. În tradiția creștină s-a adoptat însă culoarea albă pentru rochia de mireasă, pentru că aceasta simbolizează virginitatea, puritatea și curățenia sufletească.

După unii istorici, culoarea albă, pentru rochia de mireasă, a fost impusă de Anne de Bretagne (a trăit între 1477-1514), fiica ducelui Francisc al II-lea de Bretagne, în al treilea ei mariaj, cel cu regele francez Ludovic al XII-lea (1495- 1515), în 1499. Și tot ea ar fi impus negrul drept culoare de doliu, îmbrăcând o rochie de culoare cernită la moartea soțului ei.

Alți istorici, atribuie purtarea rochiei albe de mireasă, pentru prima dată în istorie, reginei Scoției, Maria Stuart (a trăit între 1542-1567) la căsătoria ei, în 1558, cu viitorul rege francez Francisc al II-lea, iar rochia neagră de doliu, Caterinei de Medici (a trăit între 1519-1589), la moartea soțului ei, Henric al II-lea, regele Franței (1547- 1559), nedespărțindu-se toată viața de această culoare. Azi, aproape peste tot în lume, rochia de mireasă are culoarea albă.