Societatea “Româno ‒ Americană” între 1917 ‒ 1938

În acest articol subiectul pe care îl urmărim este modul în care Societatea “Româno ‒ Americană” înființată în 1904, a evoluat, din toate punctele de vedere până înaintea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Evoluţia capitalului, a forajului, a numărului de sonde, a rafinăriilor

La Societatea “Româno ‒ Americană” are loc o primă ședință postbelică a acționarilor. Conform raportului aprobat de aceștia societatea avea la 31 decembrie 1916 un profit de 89.005.155,68 lei și o pierdere de 30.000.000 lei. La 31 decembrie 1918, profitul era de 88.436.775 lei și pierderea de 745.150 lei2 .

La Ploiești, stația de pompare sistem “Erkelenz”, care conținea șase rezervoare cu o capacitate totală de 4.750 m3 nu a putut să fie așezată pe vechea ei poziție, cea de la Teleajen, ci pe un teren alăturat3 .

Ea va deservi principalele rafinării din zonă.

Imaginea ei, fotografie făcută cu ocazia montării acesteia, este următoarea:

Staţie de pompare temporară4

Următoarea ședință se desfășoară pe 21 iunie 1920. Pentru a avea drept de vot acționarii trebuie să fie proprietari a cel puțin 25 de acțiuni care trebuie depuse la “National City Bank of New York”. Pare foarte complicat dar, pentru a ușura misiunea lor, devine acceptată și casa societății existentă la București5.

În luna septembrie se hotărăște majorarea capitalului social de la 37.500.000 lei, la 150.000.000 lei, cu mențiunea ca alte 50 milioane lei să mai poată fi adăugată acelei sume atunci când consiliul de administrație va considera necesar.

Totodată, se decide și ca numărul de consilieri să fie mărit cel puțin la 96 . Suma se împarte în 300.000 acțiuni a câte 500 lei.

Totuși, se menționează că acest capital este deținut în totalitate de marea companie americană “Standard Oil Cy.” iar acțiunile nu sunt introduse în nici o bursă7 .

Prin această majorare de capital, Societatea “Româno ‒ Americană” ajunge pe primul loc între societățile active din industria de petrol românească.

Această supoziţie este confirmată de revista Bursa8 .

Era probabil pe primul loc dintre societățile comerciale din acea vreme ținând cont că o societate puternică, așa cum era compania “Șantierele Române dela Dunăre” avea un capital de 4.000.000 lei9 .

Totuşi, luând în calcul toate societăţile comerciale din România, această opinie este infirmată, Societatea “Româno ‒ Americană” ocupând locul 710 .

În ședința acționarilor din luna septembrie 1920, li s-a comunicat acestora că societatea nu intenționează să le distribuie nici un dividend pentru acel an, și întregul beneficiu va fi trecut în rezerva pe care a creat-o, pentru a acoperi pagubele de război.

Reclamă “Şantierele Române dela Dunăre”11

Din analiză reiese că de la 31 decembrie 1919, în fix un an, s-a acumulat o sumă de la 24.656.347,03 lei la 60.028.651,59 lei, atât fiind evaluate terenurile, sondele, rafinăria, conductele și investițiile.

Modul în care acționarii au hotărât mărirea capitalului, cu precizarea că ar putea fi necesară și o a doua etapă, dezvăluie un lucru: s-a luat în calcul nu doar nevoia de a majora investițiile în dezvoltare ci, mai ales, de a acoperi costurile refacerii, pagubele suportate în timpul Primului Război Mondial.

Într-un material ce are ca subiect situaţia industriei de petrol românească publicat în Monitorul de Petrol se precizează:

“Una dintre rafinăriile cele mai radical distruse cu ocazia retragerii din 1916 a fost a societății “Româno ‒ Americană”. Apoi a fost greu încercată prin ridicarea de către ocupanți a tuturor materiarelor și instalațiunilor rămase în stare bună sau de întrebuințat, din cari cauze refacerea ei a fost mai dificilă și a întârziat mai mult. Date fiind necesitățile imperioase ale societățiii și dificultățile de procurare de materiale societatea a reînceput în primăvara anului 1920 reconstruirea parțială a rafinăriei cu materiale sosite din America”12 .

Totuși, pe primul loc în privința distrugerilor, cel mai de nedorit, a fost Rafinăria “Predinger” care, la retragerea din 1916, a fost distrusă complet13 .

În acest moment apare și o acțiune socială foarte importantă: orașul Ploiești urmează să fie alimentat cu gaze naturale. De acest lucru urmează să se ocupe grupul financiar englez “Roumanian Consolidated Oilfields Ltd.”.

Pentru a ușura situația, firma britanică preia o sondă de gaze de la Societatea “Steaua Română”, săpată în localitatea Aricești, la 10 km de Ploiești, care exploata un zăcământ foarte bogat de gaze naturale. Acest proiect este și mai important decât apare la prima vedere, pentru că multitudinea de rafinării din jurul orașului va putea utiliza aceste gaze naturale în locul păcurii, “sporind astfel cantitatea de păcură disponibilă pentru consumul intern, atât de redusă acum și de care țara duce atât de mare lipsă” 14.

După refacerea instalațiilor, rafinăria reintră în cursa dintre societățile de petrol având capacitatea de a rafina 60 ‒ 70 vagoane pe zi, ceea ce echivala chiar cu producția de petrol pe care o putea extrage de la sondele ei.

Din acel moment, Societatea “Româno ‒ Americană” nu mai depinde de alte rafinării pentru a-i procesa țițeiul, așa cum se făcuse din decembrie 1918.

O veste foarte bună pentru această societate este că sonda 44 de la Băicoi erupe constant câte 20 ‒ 25 vagoane țiței/zi 15.

La 23 septembrie 1920, capitalul social ajunge la 200.000.000 lei16.

Iar veștile bune continuă, după toate eforturile făcute pentru redresarea societății după război. Pentru prima dată după acel eveniment distrugător pentru industria românească de petrol, la această societate bilanțul contabil de la sfârșitul anului 1921 se înregistrează cu un beneficiu important 193,5 milioane lei, sumă obținută din activitatea rafinăriei și din comerțul cu produsele obțiute.

Acest lucru se întâmpla după ce, în anii 1919 și 1920, “n-a exportat aproape nimic ca, în 1921, să exporte în condiții de preț foarte bune”. Iar partea bună, este că societatea mai avea mărfuri și materiale aflate în stoc în valoare de 317 milioane lei 17.

În continuare, se majorează capitalul social la 300 milioane lei, divizat în 600.000 acțiuni de 500 lei fiecare, și se intenționează o nouă majorare spre a se ajunge la 500 milioane lei18 .

Acest lucru se datorează și faptului că două din sondele societății de la Moreni și Băicoi au erupții bogate, de câte 5 ‒ 6 vagoane zilnic fiecare.

În 1921, producea 252.695 tone de ţiţei, pentru ca în anul 1923 producţia de 223.324 să o situeze pe locul trei în România, după „Astra”, şi foarte aproape de „Steaua Română”, în timp ce la foraj ocupa locul 4, imediat înaintea ei fiind Societatea „Columbia”.

Preocuparea conducerii, în acei ani, a fost modernizarea extracţiei precum şi a forajelor în perimetrele de la Runcu, Păcureţi, Ariceşti, în Prahova şi la Berceni şi Berca, în judeţul Buzău. Acest program a făcut ca, la sfârşitul anului 1923, societatea să aibă 30 de sonde în producţie şi 64 care erau în stadiul de şantier 19.

La sfârșitul anului 1922, pe 1 decembrie, societatea aceasta anunță, printr-un anunț publicat în Monitorul de Petrol, că și-a mutat birourile din București, din strada Stavropoleos nr.6, în Calea Victoriei nr. 126.

Anunţ Societatea “Româno ‒ Americană”20

În 1924, cei de la această rafinărie primesc o veste foarte bună, neașteptată, plină de speranță, de la schela lor din Băicoi.

Una dintre sondele de explorare descoperă, în mod neașteptat, gaze, printr-o erupție puternică!

Această întâmplare e catalogată “o chestiune de o deosebită importanță”21 , întrucât se crede că acest strat de gaze poate fi urmat de unul din care să se extragă petrol.

Problema îi e expusă geologului Emil Sanielevici care, după ce vizitează regiunea, face o notiță care va fi predecesoarea unui studiu mai amplu:

“Am afirmat recent că în această regiune există un anticlinal de un kilometru, cu o formă a boltei aproape regulată. Se știe că această formă, asemănătoare zăcămintelor din Pensilvania, este tipică pentru bogăția în gaze și petrol. de aceea, la 456 metri a dat de un zăcământ de gaze. După epuizarea lor se va fora mai adânc, în căutare de petrol”22 .

Tot în acest an, 1924, succesele acestei societăți comerciale continuă, iar aprecierile se intensifică:

„O erupție de o violență nemaivăzută e consemnată în șantierul Runcu, la două sonde. La una dintre ele erupția a fost așa violentă că a prefăcut cablurile sondei în bucățele mici. S-a intervenit, dar fără succes, că sonda a început să facă erupții de o violență extraordinară ajungând la a produce 300 vagoane de petrol în 24 de ore. Este de remarcat că captarea țițeiului produs într-un interval de timp scurt s-a făcut în mod perfect, grație ajutorului dat de toate societățile din prejur, care, cu multă bunăvoință, au pus la dispoziție organizațiile lor. S-a pierdut doar 10 % din țițeiul produs”23 .

Acum, acţiunea are loc în perimetrul de exploatare petrolieră de la Mislea.

Harta şantiere Mislea24

Înainte de apariţia „Legii Minelor”, în 1924, Societatea “Româno ‒ Americană” avea o producţie de ţiţei de doar 162.753 tone.

Ca urmare a promulgării acestei legi şi a măririlor de capital a societății, extracţia creşte la 220.032 tone, în 1925 pentru ca, în 1929, să ajungă la o cantitate aproape dublă, mai precis să extragă 426.640 tone25 .

O statistică elocventă arată cum a evoluat capacitatea de distilare a rafinăriei în 10 ani, de dinaintea intrării României în Primul Război Mondial, în 1916, când era de 453.760 tone, locul 4 în țară, și în 1926, cu 520.000 tone, locul 326 .

Aceste diferenţe de cantitate dintre tonajul de petrol disponibil şi cel prelucrat se datorează faptului că, “în general, folosea doar în parte capacităţile de produţie de care dispunea”27 . În 1928, numărul de sonde în producţie ajunge la 71, cele mai multe aflate la Moreni şi Ceptura, adică destul de aproape de rafinărie 28.

O altă noutate, preluată după modelul american de la “Standard Oil”, a fost introducerea în procesele tehnologice a procedeului de cracare.

Astfel, cracarea termică a păcurii a fost introdusă în România în anul 1925, la Societatea “Româno ‒ Americană” 29.

Specialiștii afirmă că benzina de cracare este recunoscută ca superioară benzinei de distilație primară 30.

Pentru a realiza acest această operație erau folosite mai multe procedee și tipuri de instalații, precum: “Burton ‒ Clark”, elaborată chiar de firma “Standard”, patentele “Cross”, “Tube&Tank”, “Holmes” și “Manley”. Instalațiile care funcționau după procedeul “Dubbs” erau cele mai multe.

La nivel global, în 1931, dintr-un număr de 206 unități, 76 erau de acest tip31 .

Instalaţiile de cracare termică erau astfel dimensionate pentru a prelua excesul de păcură disponibil de la distilare, care rămânea după ce o parte din aceasta era utilizată pentru producerea de uleiuri si bitum.

Folosirea acestei metode devine tot mai des folosită astfel că, în 1939 când rafinăria avea o capacitate de prelucrare de 1.250.000 tone/an, mai mult de o treime, 450.000 tone de ţiţei, era prelucrată prin cracare32 .

La ședința consiliului de administrație a Societății “Româno ‒ Americană” din 6 oct.1927, se aprobă forarea a cinci sonde la Moreni, șantierul de la Gura Ocniței, considerat cel mai bogat în petrol, din țară. Se estimează “o producție 4.000 de vagoane, capacitatea de producție medie totală a unei sonde, deci un total de 64.000 vagoane de la toate cele 16 sonde aflate acolo”. Și estimarea este făcută la un nivel minim întrucât “sonda nr.304 a produs singură 10.000 de vagoane și mai produce 8 ‒ 10 vagoane pe zi”33 .

Sperând la succese viitoare, la ședința acționarilor din 30 aprilie 1928, “beneficiul de 25.656.391 lei nu se împarte între acționari, ci se trece la fondul de rezervă special pentru eventuale investiții” 34.

Acest lucru a fost benefic.

În 1928, capacitatea de prelucrare a rafinăriei ajunge la 1.000.000 tone şi creşte treptat, până la 1.400.000 tone, în 193835 . Datorită măririi capacităţii de producţie sortimentele se diversifică. Produce importante cantități de benzină, petrosin, motorină, păcură, uleiuri şi unsori industriale36 .

Activitatea de foraj este intensă, locul II pe țară cu 2.891 metri, după Societatea “Steaua Română”, cu 3.710 metri37 .

Peste trei ani, analizându-se perioada 1 ianuarie ‒ 30 noiembrie 1929, se constată că s-au forat 5.744 metri liniari, dar producția rafinăriei a scăzut din cauza numărului mic de metri liniari. De aceea se cumpără noi terenuri în zona Moreni, Florești, Ceptura ‒ Urlați38 . Tot în acel an, înainte de declanşarea marii crize economice, această societate avea o capacitate de distilare a petrolului de 520.000 tone39 .

Titlu de proprietate40

În Adunarea Generală Ordinară și Extraordinară a Societății “Româno ‒ Americană”, din beneficiul net de 37.663.568 lei se decide ca alți 33.897.212 lei să treacă în fondul de rezervă special alocat pentru alte investițiile viitoare41 .

În acel an, 1930, capitalul societăţii este majorat de la 500.000.000 lei la 1.250.000.000 lei.

Condiţiile crizei economice face ca acest lucru să fie doar temporar, conducerea societăţii văzându-se obligată se reducă acest capital la 900.000.000 lei și va rămâne la această valoare până în 193942 .

O achiziție foarte importantă se petrece în 1934 când, pentru 18.000 lire sterline cumpără drepturile de redevență de 9 % din producția Societății “Sospiro”. Mai mult, fiind creditoarea acestei societăți cu capital englezesc, Societatea “Româno ‒ Americană” ia în gaj terenuri petrolifere, aproximativ 20.000 hectare, estimate la 1.247.250 lire sterline43 .

La 19 iunie 1936, are loc o nouă adunare generală a acționarilor.

Aceasta hotărăște ca din beneficiul de 234.887.507 să se oprească 29.887.507 pentru fondul de rezervă, iar banii rămași să se lase la dispoziția consiliului44 .

În noiembrie, în consiliul de administrație mai intră și R.P. Walters și M.G. Rarincescu45 . Suprafeţele terenurilor de pe care societatea exploata petrol este, în 1936, de 4.395 ha46 .

În 1938, Societatea “Româno ‒ Americană” importă 95.000 kilograme de tuburi pentru coloanele de foraj din Cehoslovacia, în valoare de 1.881.000 lei. Acestea sunt transportate pe Dunăre, până la Giurgiu47 .

Prețul unei sonde de încercare, în 1938, săpate până la 2.000 ‒ 3.000 metri, variază între 10 și 15 milioane lei48 . În 1939, societatea are un număr de 135 de sonde în exploatare. Producţia totală de petrol extras creşte de la 427.000 tone în 1929 la 653.000 tone în 1935, şi ajunge la 780.000 tone în 1939.

Primul loc era ocupat de Societatea “Astra”, cu 1.368.000 tone de petrol extrase în acel an. În total, de la începutul activităţii în 1904, Societatea “Româno ‒ Americană” extrăsese, până în 1938, 11.7 milioane tone de petrol, ceea ce înseamnă 10.95 % din întreaga cantitate de petrol extrasă în România49 .

Instalaţii şi meserii

Într-o notă informativă primită de la compania rusească „Lukoil”, moştenitoarea din prezent a Societăţii „Româno ‒ Americană”, implicit a arhivelor, este scris:

“Industria de petrol românesc a cunoscut în perioada interbelică o dezvoltare aparte, la acest progres contribuind într-un mod foarte important societatea Româno-Americană prin rafinăria sa de la Teleajen.

În această perioadă, rafinăria avea următoarele servicii: Direcțiunea Schelelor, Direcțiunea rafinăriei, Departamentul Producției, Contabilitatea rafinăriei, Serviciile de Personal, Casierie, Salarii, Buget, Liniile ferate, Statistica, Taxe, Facturări, Ateliere mecanice, Centrale termice, Infirmerie.

Rafinaria acorda salarii bune lucrătorilor săi, plătind și orele suplimentare, sporuri de inflație. Concedieri s-au făcut numai în cazuri de forță majoră. În general, se căuta ca lucratorii specialiști de la secțiile vitale ale rafinariei să fie păstrați.

În perioada interbelică a crescut numărul lucrătorilor, dar mai ales al specialiștilor, care de regulă erau străini, (americani, austrieci, englezi, germani)”50 .

Având în vedere că solicitările noastre repetate de a primii mai multe informații au fost ignorate, am considerat că trebuie să abordăm această tăcere informativă în mod ... istoric.

Primul pas a fost să stăm de vorbă cu generalul de radiolocație Costică Drăghici, născut în 1933, acum general în retragere.

Este considerat “părintele rachetelor de la Crângul lui Bot, Prahova” 51.

Despre acesta, Nicolae Ceaușescu a spus, în mai 1987, după vizita la prima fabrică de rachete din România, la Crângul lui Bot, unde a văzut rachetele aer-aer românești, adresându-se tovarășului Necula, ministrul Industriilor de atunci: “Îmi place ce am văzut aici. Dacă am avea toate întreprinderile ca asta țara ar fi departe”52 .

În legătură cu colaborarea cu rușii generalul C. Drăghici a precizat:

“Am lucrat între 1955 ‒ 1958 cu specialiștii din Uniunea Sovietică. Apreciez ca fiind o colaborare rodnică de ambele părți, benefică pentru sistemul de apărare al țării noastre. Am constatat la ei bunăvoința de a ne ajuta, de a ne pregăti și de a exploata tehnica primită de la ei. Aceasta venea și cu personal, maiștri militari, care erau foarte bine pregătiți. Ne ajutau. Era 1955.

Apoi nu am mai colaborat cu ei, dar aflam că exista atunci o colaborare în aceleași condiții foarte bune”53 .

Ținând cont că domnul general, directorul acelei prime fabrici de rachete românești, m-a atenționat că “vremurile s-au schimbat”, am căutat alte surse de informare.

În arhiva “Direcţiei Judeţene de Statistică” Prahova am găsit însă mult mai multe informații.

Pe parcursul anilor, în perioada interbelică, apar mai multe secţii precum: Direcţiunea Tehnică, Contabilitate, Producţie, Biroul de control (din 1938), Direcţia transport gazolină murdară, Staţia de dezbenzinare.

Pentru mersul eficient şi complet al rafinăriei, diversitatea meseriilor angajaţilor era foarte mare.

Din nomenclatorul de meserii, rezultă o mare varietate de funcţii.

Lista cu personalul începe astfel: distilator54 , focar, pompagiu, fabricant vitriol, rafinor, măsurător55 , laborant, mecanic, electrician, ungător, tâmplar, modelier, rotar, dulgher, vopsitor, geamgiu, pontator, calfe, ucenici, modelier, ferar.

Pentru o mai mare acurateţe, lista personalului continuă cu secţiile în număr de 14, în care aceştia activau.

Imaginea rafinăriei în 192156

Deci iată totalitatea secţiilor57 :

- Atelier mecanic: strungar, ceasornicar, calfiţă, borist, scular, lăcătuş, tinichigiu, logofăt;

- Atelier electric: electrician, bobinor, lăcătuş, constructor telefonic, pontator;

- Atelier cazangerie: cazangiu, sudor, scular;

- Atelier garaj: şofer, mecanic, vopsitor, vulcanizator;

- Atelier turnătorie: turnător, cuptorar;

- Casa de pompe: lăcătuş, mecanic, băieş;

- Montaj: lăcătuş, monteur;

- Magazie: manipulant, logofăt,

- Secţia Muncitori: isolator;

- Secţia Grajd: portar, servitor;

- Secţia Zidărie: zidar, cărăuş;

- Secţia Gardieni;

- Diverşi: telefonist, bucătar, spălătoreasă, băiat de birou, arhivar, uşier, aprovizioner;

- Secţia Depou: şef manevră, frânar, încărcător, funcţionar.

Instalaţiile rafinăriei, în 1932, sunt:

- Instalaţia de Tar Stills: deşi nu era predilect pentru fabricarea asfaltului, acesta era fabricat în instalaţie;

- Instalaţia Vacum Stills fabrica ulei mineral şi, în 1938 producţia ei, faţă de 1937, creşte cu 45,9%;

Despre Vacum Stills58

- Instalaţia Foamite, folosit pentru amestecarea solvenţilor 59.

În rafinărie, în perioada interbelică, au mai funcţionat şi alte instalaţii vitale pentru o funcţionare performantă. Conform cărții lui Gheorghe Ivănuș acestea sunt:

- o baterie de distilare continuă cu cazane şi o instalaţie tubulară sistem “Standard Oil”;

- o baterie continuă şi una tubulară tip “Foster Wheler”.

Distilarea în vid se făcea în două tipuri de instalaţii.

- bateria “D.A.” (distilare atmosferică) utilizată la distilarea ţiţeiului neparafinos. Avea o capacitate de prelucrare de 700.000 tone/an şi era echipată cu opt blaze şi 18 coloane de rectificare.

- instalaţia de vid era formată din şase blaze, cu o capacitate tot de 70.000 tone/an şi producea fracţiile de ulei. Pentru rectificarea benzinei era utilizată o baterie de trei cazane, cu o capacitate de 70.000 tone/an.

De asemenea exista instalaţia de cracare de tip “Tube & Tank” care prelucra 400.000 tone/an de păcură parafinoasă. Cea neparafinoasă era oxidată la bitum în patru cazane care puteau prelucra 30.000 tone/an.

Pentru finalul procesului tehnologic, în cazul benzinelor comerciale, în instalaţia de etilare se ridica cifra octanică a acesteia60 .

Rafinăria a funcționat, sub această titulatură, până la naționalizarea din 1948. Atunci a devenit Rafinăria Teleajen iar, în prezent, își continuă activitatea ca Rafinăria Petrotel ‒ Lukoil.

NOTE

Arhiva Muzeului Petrolului Ploieşti.

M. P., Anul XVIII, Nr. 3, pag. 95.

Ibidem, pag. 109

Ibidem, pag. 108.

M. P., Anul XIX, Nr. 12, pag. 365.

Idem, Anul XIX, Nr. 21, pag. 722.

Idem, Anul XXI, Nr. 3, pag. 92.

Stanciu, Ion, op.cit, pag. 59, apud. Bursa, Nr. 1035, 17 aug. 1924, pag. 598.

M. P., Anul XIX, Nr. 20, pag. 682.

Stanciu, Ion, op.cit, pag. 77.

M. P., Anul XXI nr 1, pag. 26.

Idem, Anul XIX, Nr. 20, pag. 688.

Idem, Anul XXI, Nr. 3, pag . 99.

Idem, Anul XIX, Nr. 17, pag. 579.

M. P., Anul XXI, Nr. 24, pag. 1257.

Idem, Anul XXII, Nr. 2, pag. 96.

Idem, Anul XXII, Nr. 11, pag. 628.

Idem, Anul XXII, Nr. 12, pag. 670.

Stanciu, Ion, op.cit. pag. 77.

Idem, Anul XXIV, Nr. 24, pag. 1498.

Idem, Anul XXIV, Nr. 17, pag. 1419.

Ibidem, pag.1420.

M. P., Anul XXIV, Nr. 22, pag. 1815.

Ibidem, pag. 1847

Stanciu, Ion, op.cit. pag. 77.

M. P., Anul XXVI, Nr. 20, pag. 1950.

Stanciu, Ion, op.cit. pag. 78, apud P. Vagu, Aspecte ale jefuirii resurselor petroliere ale României burghezo-moşiereşti de către monopolurile internaţionale, în „Probleme economice”, CV, 9/1962, pag. 143.

Ibidem, pag. 77.

Ivănuş, Ghe., ş.a, op cit., pag. 327.

Ibidem, pag. 330.

Ibidem, apud Ducu, C.N., Tehnologia petrolului, vol.I, II, Editura Politehnicei, Buc, 1947.

Ibidem, pag.338.

M. P., Anul XXVII, Nr. 20, pag. 2113.

Idem, Anul XXVIII, Nr. 12, pag. 1112.

Ivănuș Ghe. ș.a., op.cit., pag. 265.

Ibidem, pag.265.

M. P., Anul XXVIII, Nr. 12, pag. 1160.

M. P., Anul XXX, Nr. 1, pag. 60.

Stanciu, Ion, op.cit. pag. 78.