Situaţia relaţiilor diplomatice greco-turce între 1974 şi 1999. Disputa egeeană
Tensiunea dintre greci şi turci îşi are rădăcinile în neîncrederea tradiţionalădintre aceştia, care datează încă din vremea Imperiului Otoman. În perioada interbelică a izbucnit războiul greco-turc (1919-1922), care a însemnat câştigarea, dar şi pierderea unor teritorii atât de partea greacă, cât şi de cea turcă. Pierderile suferite de Grecia[1]au fost, însă, imense. Deşi scopul iniţial al confruntării, acela de ocupare a teritoriilor locuite de greci din Peninsula Anatolia – teritorii promise Greciei la Conferinţa de Pace de la Paris (1919) de puterile Antantei, dacă aceasta participa la război împotriva Turciei învinse în primul război mondial – s-a împlinit, dorinţa Greciei de a cuceri teritorii noi în interiorul Turciei a dus la înfrângerea ei de către armata turcă condusă de Kemal Atatürk şi la incendierea Smyrnei (Izmir). Acest ultim eveniment a lăsat în urmă nenumărate victime şi a însemnat refugierea populaţiei de origine greacă din oraş către ţara-mamă. În urma acestui conflict s-a semnat Tratatul de la Lausanne (1923), care stabilea hotarele Greciei şi Turciei şi prevedea schimbul de populaţii între cele două state. Astfel, un milion şi jumătate de greci au părăsit Turcia şi s-au stabilit în Grecia şi 500.000 de turci au plecat din Grecia pentru a se stabili în Turcia. Excepţie de la acest aranjament au făcut grecii din Istanbul şi insulele Tenedos (Bozcaada) şi Imbros (Gökçeada), dar şi turcii din Tracia de vest, cărora li s-a permis să rămână în zona respectivă. Momentul a rămas imprimat în memoria celor două popoare, iar din cauza pierderilor însemnate suferite de greci, aceştia mai numesc evenimentul şi Catastrofa din Asia Mică.
Istoria celor două state, însă, nu a fost marcată doar de neînţelegeri, rivalităţi şi războaie, ci şi de perioade de pace şi de relaţii de prietenie. Cel mai important moment de acest fel a fost de departe reconcilierea iniţiată, în 1930, de cei doi lideri carismatici şi vizionari de care au avut parte Turcia şi Grecia – Kemal Atatürk şi Eleftherios Venizelos. Ei au semnat un tratat de prietenie şi au promovat cooperarea în sferele economiei, politicii şi a securităţii. Eleftherios Venizelos a vizitat chiar şi oraşele Istanbul şi Ankara şi în 1934 l-a propus pe Atatürk la Premiul Nobel. Un alt eveniment care a demonstrat apropierea dintre cele două ţări a avut loc în 1941, când, în timpul foametei din perioada ocupaţiei naziste din Grecia, Turcia a fost prima ţară care a trimis ajutor umanitar grecilor.
Însă relaţiile greco-turce aveau să se deterioreze treptat, întrând după cel de-al doilea război mondial într-o perioadă de instabilitate puternică, din cauza apariţiei unor conflicte între populaţiile de origine greacă şi cea de origine turcă din Cipru, insulă aflată sub mandat britanic. Conflictele interetnice au apărut şi din cauza faptului că britanicii promovau spiritul etnic de teama unei revolte comune a ciprioţilor greci şi turci împotriva Coroanei. Ciocnirile interetnice din insulă au determinat atacurile turcilor împotriva comunităţii greceşti din Istanbul. Între 6 şi 7 septembrie 1955 violenţele au degenerat în acte de vandalism (termenul de pogromeste întâlnit cel mai des în literatura de specialitate) care au provocat victime şi în rândurile comercianţilor evrei şi armeni şi un al doilea val important de refugiaţi greci înspre ţara-mamă. Evenimentele sângeroase din Istanbul, cunoscute sub numele de Septemvrianaîn greacă şi 6-7 Eylül Olaylarıîn turcă, au fost determinate de un zvon conform căruia naţionalişti greci dăduseră foc casei din Salonic unde se născuse Kemal Atatürk[2].
Evenimentele din Istanbul au readus în actualitate sentimente negative între comunităţile greacă şi turcă şi între guvernele de la Atena şi Ankara. Deşi intrarea Greciei şi Turciei în Alianţa Nord-Atlantică în 1952 a însemnat o oarecare ameliorare în relaţiile bilaterale, statutul de membre ale NATO nu a contribuit, aşa cum se aştepta, la dispariţia focarului de conflict şi nu a împiedicat cele două state să creeze şi să dezvolte o stare de instabilitate permanentă în flancul de sud-est al NATO şi în regiunea de est a Mării Mediterane. Divergenţele interetnice din Cipru şi revizionismul turc în privinţa Mării Egee au fost factorii care au alimentat acea neînţelegere tradiţională.
Conflictul cipriot a fost nucleul destabilizării pe termen lung – şi până în momentul de faţă ireversibile – a relaţiei dintre Atena şi Ankara. Disputa dintre etniile greacă şi turcă din insulă a atins cote maxime în 1964 şi 1967, iar în 1974, în urma unei tentative eşuate de răsturnare a guvernului de la Nicosia, condus de arhiepiscopul Makarios – tentativă orchestrată de dictatura coloneilor de la Atena – guvernul turc a iniţiat o operaţiune de pace pentru protejarea populaţiei turce din insulă. La 20 iulie 1974, invocând Tratatul de Garanţie a Ciprului, din 1964, armata turcă a debarcat în partea de nord a Ciprului, intervenţie condamnată de statele occidentale şi în special de noul guvern democrat de la Atena. În luna august 1974, în timpul convorbirilor interetnice de pace, debarcareaturcilor şi operaţiunea de paceiniţiate de Ankara s-au îndepărtat de la scopul iniţial de restabilire a ordinii şi de protejare a populaţiei de origine turcă şi au avut ca rezultat ocuparea a aproximativ 40% din insulă. S-a dovedit că încercarea dictaturii de la Atena de a organiza o lovitură de stat în Cipru a provocat autodistrugerea ei şi o tragedie fără precedent în insulă, în urma căreia s-au înregistrat nenumărate victime şi dispăruţi, dar şi sute de mii de ciprioţi greci refugiaţi.
Sunt necesare câteva precizări generale în legătură cu cele două state vecine, pentru a face mai uşoară perceperea textului. Deşi o ţară mai mult agricolă şi nu foarte dezvoltată economic, dar importantă pentru occidentali din punct de vedere strategic, Grecia a atins stabilitatea necesară nou instalatei democraţii prin punerea în aplicare a unui set de reforme în toate domeniile. Preocuparea principală a guvernelor greceşti după 1974 a fost stabilirea unei relaţii durabile cu statele Comunităţii Economice Europene şi integrarea în familia europeană, dar şi întărirea relaţiilor de prietenie cu statele balcanice. Un alt scop al autorităţilor de la Atena a fost reconsiderarea relaţiilor eleno-americane, în plan militar, relaţie care i-ar fi asigurat securitatea în faţa atitudinii tot mai ostile a Turciei, şi aceasta deoarece absenţa Greciei din structurile NATO[3]se transformase într-un avantaj pentru Turcia, în sensul că aceasta din urmă primea ajutor militar din partea Statelor Unite ca plată pentru funcţionarea bazelor americane de pe teritoriul Turciei[4]. Acest obiectiv a fost greu de îndeplinit, din cauza curentului antioccidental puternic din Grecia, apărut în urma conflictului cipriot.
Prima parte a perioadei analizate a fost una foarte dificilă pentru Turcia, ţară scufundată într-o adâncă criză economică şi politică. Instabilitatea generalizată, manifestaţiile sângeroase şi asasinatele politice au determinat schimbări dese de guverne, care însă nu au reuşit să scoată ţara din criză, ci să o priveze de regimul democratic. În această perioadă, relaţiile turco-americane au trecut printr-o fază dificilă, fiind pusă în pericol existenţa bazelor americane de pe teritoriul Turciei. În a doua jumătate a intervalului, însă, odată cu venirea lui Türgüt Özal la guvernare-o personalitate înzestrată cu viziune-Turcia a cunoscut o perioadă de revenire la normalitate şi de restabilire a mecanismelor democratice pierdute treptat în anii ’70.
Apariţia disputei egeene
Disputa referitoare la platoul continental a fost problema principală care a dominat relaţiile dintre Grecia şi Turcia Turcia în această perioadă. Deşi divergenţa teritorială din Marea Egee a apărut la 1 noiembrie 1973[5], când guvernul turc a acordat un număr de douăzeci şi şapte de autorizaţii de prospecţiuni petroliere companiei petroliere naţionale turce, în zone aflate în apropierea insulelor greceşti Lesbos, Chios şi LemnosE Lemnos şi precizate de o hartă[6]publicată în Monitorul Oficial al Turciei, juntade la Atena a reacţionat cu o întârziere de trei luni. La 7 februarie 1974, guvernul condus de Adamantios Androutsopoulos a transmis autorităţilor turce o notă în care se preciza că „în baza drepturilor ei suverane, Grecia a eliberat încă din 1961 autorizaţii de prospecţiuni petroliere în Marea Egee, în aceleaşi zone menţionate de guvernul de la AnkaraE Ankara în harta publicată în Monitorul Oficial al Turciei”[7]. La 27 februarie 1974 guvernul turc a răspuns autorităţilor elene printr-o notă în care se preciza că platoul continental[8]din jurul insulelor greceşti din Marea Egee aparţinea Turciei, deoarece insulele greceşti erau protuberanţe ale Peninsulei Anatolia, însă guvernul militar de la Atena nu a acceptat elementele de morfologie a adâncurilor marine invocate de vecinii de la răsărit[9]. Prezentăm în continuare elementele principale ale poziţiei Turciei în problema platoului continental egeean:
Zona revendicată de Turcia este prelungirea naturală a Peninsulei Anatolia, lucru demonstrat printr-un studiu geomorfologic efectuat de către Turcia.
Astfel, insulele greceşti aflate în apropierea ţărmurilor Turciei nu au propriul lor platou continental.
O delimitare a platoului continental prin metoda echidistanţei nu este conformă cu dreptul internaţional, din cauza caracterului special al Mării Egee.
Trebuie să se ajungă la o soluţie printr-un acord între părţi, în baza unor principii echitabile[10].
Ambasadorul grec la Ankara Ankara, Dimitris Kosmadopoulos, dar şi autorităţile turce erau de părere că guvernul dictaturii de la Atena întârzia trimiterea răspunsurilor la notele verbale transmise de Turcia, întârziind, astfel, şi clarificarea chestiunilor divergente dintre cele două state:„Ministrul de externe [n.ns. turc] mi-a spus astăzi că relaţiile dintre cele două ţări se află într-o perioadă de nu foarte mare normalitate. [...] Soluţia este bunăvoinţa, dar se pierde timp şi se creează neplăceri”[11].
Aceasta era, însă, poziţia adoptată de generalul de brigadă, Dimitrios Ioannidis, şeful celei de-a doua dictaturi militare din Grecia[12], pentru a se câştiga timp în vederea terminării programului de înarmare al Greciei[13]. Atitudinea ponderată a guvernului militar a fost determinată şi de poziţia lui slabă pe plan intern, din cauza revoltei studenţilor de la Politehnică, din noiembrie 1973, şi a lipsei de sprijin din partea populaţiei şi mai ales a tineretului, dar şi pe plan internaţional – şi aici nu trebuie neglijat faptul că dictatura coloneilor nu era pe placul majorităţii statelor europene. Aşadar, nu numai faptul că grecii descoperiseră unele rezerve petroliere în jurul insulei Thasos din nordul Egeei şi urmau să le exploateze a determinat guvernul de la Ankara să înceapă o serie de cercetări seismice în zonele disputate din nordul şi estul Egeei, pentru a descoperi eventuale zăcăminte, ci mai ales această slăbiciune generalizată a guvernului dictatorial de la Atena în ultima parte a existenţei lui.
La momentul acela începea să se contureze în mod clar că divergenţa privind platoul continental va fi una cu impact major asupra viitorului relaţiilor greco-turce şi a păcii şi stabilităţii în regiunea Mării Egee şi a Mediteranei Orientale. În memoriile sale, ambasadorul României la Atena, poetul şi diplomatul Ion Brad[14], scria că Ambasada Turciei de la Atena nu considera situaţia atât de dramatică precum o prezentau grecii. Mai mult, ambasadorul turc Kamuran Gürün[15]menţionase că presa elenă exagera în legătură cu intenţia Turciei de a intra cu forţa în marea teritorială a Greciei, pentru a întreprinde cercetări petroliere. Scopul Turciei era să ducă tratative cu autorităţile de la Atena, „pentru a clarifica, în spiritul legilor internaţionale, frontierele reale ale platoului continental, mai ales în zona insulelor din Marea Egee, fiind interesată de descoperirea şi exploatarea petrolului”[16].
Această situaţie a captat şi interesul ambasadei americane de la AnkaraE Ankara, care, într-o telegramă trimisă Departamentului de Stat, menţiona că autorităţile turce, atât cele civile, cât şi cele militare, îşi îndreptaseră atenţia spre problema din Marea Egee şi doreau o semnare cât mai rapidă a unui acord bilateral turco-elen privind demarcarea platoului continental – preferabil prin metoda liniei mediane, echidistantă faţă de ţărmurile vestice ale Turciei şi cele ale Greciei continentale şi care să unească punctele cele mai adânci din EgeeE "Marea Egee" –, fapt care ar fi rezolvat şi problema drepturilor de explorare şi exploatare în Marea Egee[17]. Acelaşi ton de îngrijorare se constata şi într-o telegramă a Ambasadei României din Washington, în care se preciza că sistemul politic din Grecia cunoştea „un proces rapid de deteriorare”[18]şi că în ultimele luni, între Grecia şi Turcia luase naştere „o dispută cu tendinţe de proliferare, în legătură cu rezervele submarine de petrol din platforma continentală”[19]. În telegrama respectivă, transmisă mai multor ambasade europene, se mai menţiona că instabilitatea politică din Grecia avea „efecte negative”[20]asupra regiunii Balcanilor Balcani . În însemnările sale, diplomatul grec Georgios HelmisE "Helmis, Georgios, diplomat gr menţiona că dictatura de la Atena nu era în măsură să facă faţă disputei greco-turce şi admitea că nu ştia ce avea să rezerve viitorul:
„Apoi mai există şi problema platoului continental şi a recentelor cercetări petroliere. Coloneii n-au nici cea mai mică idee despre toate acestea şi tratează lucrurile cu superficialitate. Nu avem un guvern puternic care să negocieze cu Eçevit[21] care are susţinerea poporului. Aşadar, Dumnezeu cu mila!”[22]
„[...] situaţia din Ministerul de Externe [n.ns. al Greciei] este haotică. Totul se destramă. Tzounis este extrem de dezamăgit şi de pesimist în legătură cu problema turcă (mai ales în ceea ce priveşte [...] platoul continental) şi crede că vor urma evenimente periculoase”[23].
„Turcii continuă să facă presiuni pentru negocieri în privinţa platoului continental, însă partea elenă rămâne în tăcere”[24].
Însă această neînţelegere nu a fost singura care avea să marcheze relaţiile Atenei cu Ankara. Pe lângă problema platoului continental, Turcia mai aducea în prim-plan şi pe cele legate de distanţa mării teritoriale şi cea a spaţiului aerian elene. Astfel, la 4 aprilie 1974, un reprezentant al Ministerului de Externe al Turciei i-a transmis ambasadorului grec că, dacă Grecia îşi va extinde marea teritorială la 12 mile marine, aşa cum urma să se stabilească la lucrările celei de-a Treia Conferinţe a Dreptului Mării de la Caracas, „poporul turc va respinge această acţiune unilaterală”[25]. În aceeaşi perioadă s-au înregistrat pentru prima dată şi forţări aleRegiunii de Informaţii privind Zborul[26] Atena de către avioanele de luptă turce, în timpul desfăşurării unor exerciţii militare.
Revenind însă la problema delimitării platoului, este necesar să precizăm că aceasta era considerată una de natură juridică, ce trebuia rezolvată prin recursul la prevederile dreptului internaţional şi ale convenţiilor în vigoare. La momentul respectiv, guvernele turc şi grec aveau aceeaşi opinie în privinţa caracterului juridic al problemei şi chiar premierul turc, BülentEçevit, preciza că problema platoului continental din Marea Egee „era una tehnică şi nu avea caracter politic”[27].
De la crizele greco-turce la diplomaţia cutremurelor. Reconcilierea de la Helsinki
Stabilitatea dintre cele două state a fost şubrezită de mai multe ori după 1974. Atât în 1976, cât şi în 1987 şi 1996, Grecia şi Turcia au ajuns în prag de conflict armat, care ar fi putut destabiliza zona şi aşa fragilă a Mediteranei Orientale. Tensiunile sunt direct legate de problemele de suveranitate în anumite zone din Marea Egee. În vara anului 1976 şi în primăvara lui 1987, misiunile vasului turc de cercetări marine, Sismik I, E "Sismik I" trimis pentru a efectua prospecţiuni petroliere în platoul continental al insulelor greceşti din zona de nord şi de est a Mării Egee, au provocat tensiuni diplomatice bilaterale. Nemulţumirea guvernului de la Atena era că Turcia a trimis vasul Sismik I în zone din Marea Egee aflate sub suveranitate greacă fără să consulte şi să ceară permisiunea Atenei.
În noiembrie 1976, reprezentanţii negociatori ai Greciei şi Turciei au semnat la Berna un protocol prin care părţile se angajau să se abţină de la orice activitate unilaterală în Marea EgeeE "Marea Egee" , pentru a se putea finaliza procedura de delimitare a platoului continental între cele două ţări, şi să recurgă în comun la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Treptat, Turcia a abandonat ideea recursului la justiţie, susţinând ideea exploatării în comun a resurselor platoului continental. Astfel, în 1981, premierul grec, Andreas Papandreou[28], a declarat protocolul nul din cauză că Turcia nu îşi îndeplinise angajamentul luat la Berna şi respinsese recursul la Curtea Internaţională de Justiţie.
Consecinţa acestor momente de criză a fost reluarea raporturilor diplomatice dintre cele două state. Guvernele grec şi turc primeau de mai multă vreme numeroase semnale de la aliaţii occidentali în legătură cu reluarea dialogului pe problemele ce dezbinau cele două state de mai multe decenii. Negocierile bilaterale, care fuseseră întrerupte după venirea lui Andreas Papandreou şi a stângii la guvernare, trebuiau readuse în prim-plan şi acest lucru se va întâmpla în anul 1988, an de referinţă în relaţiile greco-turce de după 1974 şi în care va fi reînviat spiritul de prietenie. Astfel, întâlnirea premierilor grec şi turc la Davos, în Elveţia, a marcat reluarea dialogului bilateral. Deşi nu s-a ajuns la un acord în privinţa redactării recursului la Curtea Internaţională de Justiţie, cei doi şefi de guvern au hotărât continuarea discuţiilor în privinţa cooperării economice şi culturale, care ar fi contribuit la crearea unui climat de încredere între cele două ţări, evitarea oricărei confruntări, începerea dialogului pe problemele bilaterale şi intensificarea contactelor la toate nivelurile, crearea unei linii telefonice directe între Atena şi Ankara Ankara , dar şi efectuarea a cel puţin unei vizite pe an a premierilor în ţara vecină, urmând ca prima vizită să fie făcută de Türgüt Özal la Atena, în cursul primului semestru al anului 1988. Premierii Greciei şi Turciei au mai hotărât ca părţile să se consulte înainte de efectuarea exerciţiilor militare în Marea Egee, pentru evitarea neînţelegerilor şi tensiunilor.
Spiritul de la Davos a pierit treptat. În ciuda numeroaselor eforturi depuse de ambele guverne în scopul creării unei atmosfere de bunăvoinţă pentru desfăşurarea negocierilor şi a rezolvării divergenţelor dintre Atena şi Ankara, relaţiile greco-turce s-au deteriorat semnificativ începând cu luna noiembrie 1988, când autorităţile elene şi turce au luat unele măsuri care în contextul general al îmbunătăţiri climatului bilateral pot fi considerate unilaterale şi periculoase. Aceste măsuri se refereau la limitele spaţiului maritim în Marea Egee.
Astfel, în luna ianuarie 1996 a izbucnit o nouă criză diplomatică între Grecia şi Turcia, din cauza unui incident provocat de câţiva jurnalişti turci care au înlocuit steagul Greciei cu cel al Turciei pe una dintre stâncile Imia[29] (sau Kardak în turcă) poziţionate în estul Mării Egee, în apropierea frontierei maritime cu Turcia şi considerate a fi sub suveranitate elenă. Incidentul şi-a avut punctul de „inspiraţie” într-un altul, petrecut cu doar o lună în urmă, la sfârşitul lunii decembrie 1995, când un vas turc a eşuat pe una dintre stâncile Imia, iar capitanul nu a acceptat, în primă fază, să fie salvat de paza de coastă elenă, în a cărei jurisdicţie se afla Imia, insistând pe argumentul că Imia sunt insule turceşti. Incidentul din decembrie 1995 nu a fost prezentat de presă şi nici de vreun anunţ guvernamental până în ianuarie 1996, când jurnaliştii turci au publicat o fotografie cu înalţarea steagului Turciei în stâncile Imia.
Anul 1999 a venit cu două tragedii care au avut o semnificaţie politică, deschizând drumul reconcilierii dintre cele două state. Relaţiile dintre Grecia şi Turcia vecină s-au îmbunătăţit după cutremurele succesive care au lovit ambele ţări, în vara anului 1999. Aşa-numita "diplomaţie a cutremurelor" a generat o revărsare de simpatie şi de asistenţă, oferite generos de către grecii şi turcii obişnuiţi, atât în cazul victimelor cutremurului din Turcia, cât şi în cazul celor din Grecia. Beneficiind de sprijinul opiniei publice din Grecia, prim-ministrul Kostas Simitis şi ministrul de externe Giorgos Papandreou au elaborat poziţia Greciei cu privire la candidatura Turciei la Uniunea Europeană, ce urma să fie votată la Summit-ul de la Helsinki, în decembrie 1999. Cei doi politicieni năzuiau să obţină un acord scris cu privire la modalităţile de a rezolva problemele bilaterale cu Turcia şi doreausă se asigure că Cipru, ţară deja candidată la Uniunea Europeană, urma să devină stat membru indiferent de rezultatul votului dat Turciei la Helsinki. Deşi la Atena se dorea îmbunătăţirea relaţiilor cu Turcia, înainte de Summit-ul de la Helsinki încă nu era clar dacă Grecia îşi va exercita sau nu veto-ul privind statutul candidaturii Turciei la Uniunea Europeană.
Poziţia finală a Greciei a fost trimisă într-un memorandum la preşedinţia finlandeză cu câteva zile înainte de Summit. Ea cuprindea trei puncte mai importante. Primul prevedea ca Ciprul să devină membră a Uniunii indiferent dacă se ajunge sau nu la o soluţie în cazul problemei cipriote înainte de aderarea acestui stat. Guvernul grec susţinea că dacă Ciprul va adera la Uniunea Europeană s-ar înlesni eforturile şi s-ar accelera negocierile pentru a ajunge la un acord asupra reunificării insulei. Astfel, se dorea separarea cererii de aderare a Turciei de problema Ciprului. Un al doilea punct menţionat în memorandum prevedea ca toate statele candidate la Uniune să recunoască competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. În acest context, Turcia ar fi fost obligată să înainteze Curţii Internaţionale de Justiţie divergenţele rămase nerezolvate în Marea Egee, lucru care ar fi mulţumit autorităţile de la Atena. În al treilea punct al memorandumului Grecia încuraja statele membre să traseze o foaie de parcurs (road map) întemeiată pentru aderarea Turciei la Uniune şi să nu aprobe candidatura Turciei fără nici o condiţie. Memorandumul se constituia într-un exemplu concludent că Grecia îşi schimbase poziţia faţă de Turcia, acordându-i sprijinul în calea viitorului ei european.
După ce şi-a petrecutcea mai mare parte aanilor ’90 exercitându-şi dreptul de veto în privinţa candidaturii Turciei la Uniunea Europeană, Grecia şi-a ridicat veto-ul la Summitul de la Helsinki şi Turcia, cu aprobarea tuturor celor 15 membri, a devenit candidată oficială pentru aderare. Acest moment a fost unul istoric deoarece a semnalat o schimbare în relaţiile greco-turce şi trecerea într-o perioadă de reconciliere bilaterală.
Mulţumiri: Această lucrare este rezultat al Proiectului „Reţea transnaţională de management integrat al cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţională (şcoală postodoctorală) şi program de burse (CommScie)”, POSDRU/89/1.5/S/63663, finanţat în cadrul Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Bibliografie
Aegean Sea Continental Shelf Case, Greece vs. Turkey; www.icj-cij.org/ icjwww/icases.htm, (Curtea Internaţională de Justiţie).
Arhivele Diplomatice şi Istorice ale Ministerului de Externe al Greciei, Fondul Ambasadei Greciei de la Londra.
Brad, Ion, Avatarurile democraţiei, volumul 3, Viitorul Românesc, Bucureşti "Bucureşti" , 2002.
Foreign Relations of the United States, 1969-1976, volumul XXX, Greece, Turkey, Cyprus, 1973-1976, Governments Printing Office, Washington DC, 2008.
Helmis, Georgios, Taragmeni dietia (1973-1974). Apo to prosopiko imerologio enos autopti martyra [Doi ani zbuciumaţi (1973-1974). Din jurnalul intim al unui martor ocular], Kastaniotis, Atena, 2006.
Kassavetis, Georgios, Egeon, yfalokripis ke enaerios horos (Marea Egee, platoul continental şi spaţiul aerian), Institutul Elen de Studii Strategice, Atena, 1985.
Kosmadopoulos, Dimitris, Odiporiko enos presvi stin Anghira 1974-1976(Viaţa unui ambasador la Ankara, 1974-1976), Elliniki Evroekdotiki, Atena, 1988.
Papadimitriou, Georgios, I diafora gia tin yfalokripida tou Aigaiou ke to kypriako provlima (Divergenţa privind platoul continental din Marea Egee şi problema cipriotă), Papazisi, Atena, 1975.
Rizas, Sotiris, I ellinotourkikes sheseis ke to Aigaio, 1973-1976 (Relaţiile greco-turce şi Marea Egee, 1973-1976), Sideris, Atena, 2006.
Thanos M. Veremis, Greeks and Turks in War and Peace, Athens News, Atena, 2007.
[1]În prezentarea contextului istoric al apariţiei tensiunii greco-turce vom folosi termenul generic de Grecia, acest stat fiind alternativ, în prima jumătate a secolului XX, monarhie sau republică.
[2]Thanos M. Veremis, Greeks and Turks in War and Peace, Athens News, Atena, 2007, p.141.
[3]După cea de-a doua operaţiune a Turciei în Cipru, în vara anului 1974, Grecia s-a retras din structurile militare ale NATO, în semn de protest la neimplicarea Alianţei în conflictul cipriot.
[4]Ajutorul militar acordat Turciei de Statele Unite a fost întrerupt între 1975 şi 1978, prin votul Congresului, din cauza agresivităţii celei de-a doua faze a operaţiunilor Turciei în Cipru, din august 1974.
[5]Conform Monitorului Oficial al Turciei, T.C. Resmî Gazete, nr.14999/1.11.1973, în telegrama cu nr. DOD F.6242.4/27/AS 376, din 7 martie 1974, a Ministerului de Externe al Greciei (în continuare: YPEX)către toate ambasadele Greciei, Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe al Greciei, Fondul Ambasada Greciei de la Londra (în continuare: ADMEG...), 1974, Dosarul 21, Subdosarul 6, partea 1; vezi şi în Georgios Papadimitriou, I diafora gia tin yfalokripida tou Aigaiou ke to kypriako provlima (Divergenţa privind platoul continental din Marea Egee şi problema cipriotă), Papazisi, Atena, 1975, p.46; vezi şi în Georgios Kassavetis, Egeon, yfalokripis ke enaerios horos (Marea Egee, platoul continental şi spaţiul aerian), Institutul Elen de Studii Strategice, Atena, 1985, p.18.
[6]Harta publicată de guvernul turc prezenta frontierele de vest ale Turciei aproape de mijlocul Mării EgeeE "Marea Egee" .
[7]Nota verbală cu nr. F.6243-29/AS 103, YPEX către Ambasada Turciei din Atena, din 7 februarie 1974, ADMEG..., 1974, Dosarul 21, Subdosarul 6, partea 1, în telegrama trimisă de YPEX către toate ambasadele elene, F.6242.4/91/AS 616, pentru a face cunoscută poziţia Greciei în legătură cu problema platoului continental egeean; vezi şi Plângerea Greciei adresată Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, august 1976, în Aegean Sea Continental Shelf Case, Greece vs. Turkey(în continuare CIJ...), Cf. www.icj-cij.org/ icjwww/icases.htm, (Curtea Internaţională de Justiţie, consultat 12.2010).
[8]Platoul continental al unui stat riveran este constituit din fundul de mare şi subsolul regiunilor marine, până la adâncimea de 200 de metri.
[9]Pentru mai multe detalii despre poziţia guvernului elen vezi aide-memoire-ul din telegrama cu nr. DOD F.1196/14/AS 572, din 4 aprilie 1974, YPEXcătre ambasadele Greciei, ADMEG..., 1974, Dosarul 21, Subdosarul 6, partea 1.
[10]Nota verbală turcă 183/39 din 27 februarie 1974, menţionată telegrama cu nr. F.6243.1/32/AS 1140, trimisă de directorul în YPEX, Angelos Vlahos, către Ambasada Greciei la Londra, la 21 iunie 1974, ADMEG..., 1974, Dosarul 21, Subdosarul 6, partea 1; nota verbală turcă este ataşată şi depoziţiilor orale ale reprezentanţilor Greciei şi Turciei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, august 1976, pp.23-25, Cf.www.icj-cij.org (Curtea Internaţională de Justiţie, consultat 12.2010); vezi şi Memorandumul Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite (CIA), Washington, 21 iunie 1974, FRUS 1969-1976, volumul XXX, Greece, Turkey, Cyprus, 1973-1976(în continuare: FRUS XXX...), pp.72-73.
[11]Telegrama cu nr. F.3161.4/72/AS 866, din 9 aprilie 1974, Kosmadopoulos către Bitsios, ADMEG..., 1974, Dosarul 1, Subdosarul 3, partea 1.
[12]Dictatura coloneilor din perioada 1967 şi 1974 se împarte în două perioade: una curpinsă între aprilie 1967 şi noiembrie 1973, condusă de Georgios Papadopoulos, şi una cuprinsă între noiembrie 1973 şi iulie 1974, al cărei şef a fost Dimitris Ioannidis.
[13]Sotiris Rizas, I ellinotourkikes sheseis ke to Aigaio, 1973-1976 (Relaţiile greco-turce şi Marea Egee, 1973-1976), Sideris, Atena, 2006, p.40.
[14]Ion Brad (1929 - ) a fost ambasador al României la Atena între anii 1973 şi 1982.
[15]Kamuran Gürün a fost ambasador al Turciei la Atena între 1972 şi 1976.
[16]Ion Brad, Avatarurile democraţiei(în continuare: Avatarurile...), volumul 3, Viitorul Românesc, Bucureşti, 2002, p.20.
[17]Telegrama ambasadorului american din Turcia, Macomber, către Departamentul de Stat, Ankara, 15 martie 1974, 1441Z, FRUS XXX..., pp.660-661.
[18]Ion Brad, Avatarurile..., p.102.
[19]Ibidem.
[20]Ibidem.
[21]Bülent Eçevit (1925-2006) a fost prim-ministru al Turciei în 1974, 1977, între 1978 şi 1979.
[22]Însemnarea din 24 martie 1974, în Georgios Helmis, Taragmeni dietia (1973-1974). Apo to prosopiko imerologio enos autopti martyra [Doi ani zbuciumaţi (1973-1974). Din jurnalul intim al unui martor ocular], Kastaniotis, Atena, 2006, p.141.
[23]Însemnarea din 27 aprilie 1974, Ibidem, p.151.
[24]Însemnarea din 6 mai 1974, Ibidem, p.153.
[25]Dimitris Kosmadopoulos, Odiporiko enos presvi stin Anghira 1974-1976(în greacă)(Viaţa unui ambasador la Ankara, 1974-1976), Elliniki Evroekdotiki, Atena, 1988, p.51.
[26]Regiunile de Informaţii privind Zborul sau FIRs (Flight Information Regions) (în continuare: FIR) sunt rezultatul împărţirii spaţiului aerian global în scopul de a facilita transportul aerian internaţional. Sunt servicii naţionale care supraveghează porţiuni din spaţiul aerian naţional sau din spaţiul aerian naţional şi internaţional şi care răspund de circulaţia aeriană, în special de securitatea şi normalitatea circulaţiei aeriene.FIR AtenaE Atena sau Flight Information Region Athens a fost stabilită la Conferinţele pentru Traficul Aerian Regional, de la Paris şi Geneva, din 1952 şi 1958 şi acoperă spaţiul aerian cuprins între Marea Ionică, în vest, şi graniţele turco-elene, în est, şi toate aparatele de zbor, civile sau militare, trebuie să ceară permisiunea FIR Atena (să raporteze poziţia şi direcţia) pentru a traversa zona respectivă. Limitele externe sunt definite de o linie care trece printre insulele greceşti ale Egeei şi coasta continentală a Turciei, adică la frontiera externă a apelor teritoriale turceşti. Astfel, FIR Atena acoperă întregul spaţiu aerian grecesc, dar şi secţiuni bine definite din spaţiul aerian internaţional. Vom folosi în continuare termenul de FIR, pentru că este unul folosit în această formă de toate statele, dar şi pentru a nu îngreuna textul.
[27]Dimitris Kosmadopoulos, op.cit., p.57.
[28]Andreas Papandreou, prim-ministru al Greciei era fiul lui Georgios Papandreou, şi el ministru al Greciei inainte de 1974, şi tatăl lui Giorgos Papandreou, ministrul de externe al Greciei în perioada Summit-ului de la Helsinki, din 1999.
[29]Stâncile Imia sunt situate în estul Marii Egee, în apropierea frontierei maritime cu Turcia şi, conform tratatelor în vigoare, aparţin Greciei, în urma unor transferuri de suveranitate. Prin Tratatul de Pace de la Lausanne (1923), Turcia a confirmat cedările teritoriale ale fostului Imperiu Otoman către Grecia şi Italia, cele mai multe dintre acestea fiind puse în practică încă din 1911 şi 1913. Grupul de insule Dodecaneze, care include şi insulele vecine cu Imia (Kardak), a fost cedat Italiei. Mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris (1947), drepturile acestor insule au fost cedate de Italia Greciei, cu Tratatul de la Paris 1947. Cu toate acestea, Tratatul de la Lausanne nu consemnează în mod expres numele fiecărei insule mici sau stânci, ci le menţionează sumar.
