Sighișoara, moștenirea sașilor transilvăneni de odinioară
„Când am ajuns în vârful dealului, în faţa noastră se ridica o colină înaltă şi pe ea stătea un oraş cu înfăţişare medievală, cu biserică, ziduri şi porţi de intrare. Sub acestea erau grupuri de case printre grădini, depăşite în înălţime de plopi, câmpuri verzi împrăştiate de jur-împrejurul bazei unui rând de dealuri, care închideau acest punct pitoresc. În faţă, biserica, cea care încoronează Cetatea, încă strălucea în razele slabe ale apusului de soare”, povestea Charles Boner despre vizita sa la Sighișoara din 1863, în „Transylvania: its products and its people”.
Într-adevăr, atmosfera orașului este fermecătoare, invitându-ne parcă să îl luăm la pas și să-i dăm voie să ne poarte și prin timp, nu doar pe aleile și prin piețele sale. Având o valoare culturală excepțională, Centrul istoric al Sighișoarei, format din Cetate și Orașul de Jos, a fost inclus în Lista Patrimoniului mondial UNESCO în anul 1999. Păstrează, prin monumentele sale arhitecturale și urbanistice, moștenirea sașilor transilvăneni de odinioară.
Zona unde se află astăzi Sighișoara a fost propice apariției habitatelor umane încă din Epoca bronzului. Râul Târnava Mare, cu albia sa îngustă și adâncă, permitea trecerea plutelor și a ambarcațiunilor și era, alături de afluentul Șaeș, o sursă bogată de pește. Dealurile, atunci ca și acum, mândru împodobite cu păduri stufoase de stejar și fag puneau la dispoziție o faună diversă și materie primă pentru oamenii locului.
Începuturi cu aer bavarez
Sighișoara a fost întemeiată de coloniștii germani, în special saxoni stabiliți în zona Podișului Târnavelor, încă de la mijlocul secolului al XII-lea. Aceștia erau țărani și meșteșugari veniți din Flandra, de pe Mosela și de pe Rin, fiind atraşi în aceste părţi de privilegiile acordate de regii Ungariei, interesaţi să-şi asigure paza graniţelor. Sașii au devenit grup etnic distinct abia aici, pe plaiurile Transilvaniei, în primele secole după colonizare, ca urmare a unei simbioze între coloniștii veniți din diferite părți.
Prima atestare documentară este din data de 14 decembrie 1280, sub numele de „Castrum Sex”, însă cronicile istorice de mai târziu și descoperirile arheologice sugerează că așezarea exista încă din perioada romană: la nord-vest de actualul oraș, la poalele dealului Podmoale, a fost descoperit un castru roman al unei cohorte a Legiunii a XIII-a Gemina. Cetatea o regăsim menționată și cu alte nume, de-a lungul următoarelor decenii, în mai multe documente: Schäßburg (1282), Schespurch (1298), Segusvár (1300, 1309) şi Săghișora (1431, 1435).
În 1337 este menționat pentru prima dată „Scaunul Sighișoara” (sedes de Segusvár) ca element politico-administrativ al „universității sașilor” din zona Podișului Târnavelor. În anul 1349, un document amintește și instituțiile care guvernau orașul: „universitas civium Sches” (obștea orășenilor Sighișoarei), „seniores castri” (bătrânii cetății) și „tres comites” (trei comiți ai orașului și ai comitatului). Mai aflăm și că așezarea se împărțea între cetatea fortificată („castrum”) sau Orașul de Sus și orașul Sighișoara (cives Sches) sau Orașul de Jos.
Sighișoara: două orașe, un întreg
Putem să ne imaginăm cum în Orașul de Sus erau la început doar turnul-clopotniță al Bisericii din Deal de astăzi, pe atunci turn-locuință, împreună cu o capelă. Fiind fortificat și așezat în vârful dealului, turnul servea ca refugiu locuitorilor din așezarea de la poalele dealului, la nevoie. Apoi, plimbându-ne prin Piața Cetății și pe Strada Școlii, am fi văzut cum apar primele gospodării simple din lemn, semi-îngropate, așezate răzleț. Abia după marea invazie tătaro-mongolă din 1241, când refugiul din vârful dealului a fost distrus, a început înlocuirea apărării orașului din palisade de lemn, șanțuri și valuri de pământ cu fortificații în structuri de piatră, prin eforturile comune ale breslelor sighișorene.
Astfel, așezarea se transformă treptat, Biserica din Deal fiind prima construcție refăcută și fortificată; mai târziu, în 1298, apare și Mănăstirea Dominicană, iar întreaga colină devine protejată de un zid circular, întărit cu turnuri de apărare. Toate aceste lucrări au încurajat dezvoltarea meșteșugului de zidărie în piatră, astfel că gospodăriile din lemn, semi-îngropate, sunt înlocuite de case din piatră, iar Sighișoara începe să semene din ce în ce mai mult cu cetatea medievală pe care o vedem astăzi.
Mai jos, de o parte și de alta a pârâului Saeș apărea un șir de case rurale, care devenea, în timp, Orașul de Jos. Aici, locuitorii aveau la dispoziție o suprafață mai întinsă și beneficiau de vecinătatea apei curgătoare, însă nu erau la fel de apărați precum cei din Cetate. Deși separate, cele două părți ale centrului istoric sighișorean sunt legate între ele, au crescut și s-au dezvoltat împreună.
Acest text este un fragment din articolul „Cu surle și trâmbițe, direct din Evul Mediu: Centrul istoric al Sighișoarei”, publicat în numărul 34 al revistei Historia Special, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com
