Şi benzile desenate au făcut Istorie!

Nu doar vechile manuscrise şi documentele de arhivă sunt izvoare istorice, ci şi benzile desenate pot fi înţelese, după o vreme, drept martor al istoriei. La rândul ei, istoria se poate scrie în cărţi groase, se poate monta în filme documentare sau de lung metraj, dar se poate şi aşterne în cuceritoare benzi desenate, nu doar pentru copii, ci şi pentru oameni mari. Cultura benzii desenate a devenit un fenomen ce nu mai poate fi ignorat.

Asocierea dintre banda desenată (comics, cum îi spun americanii şi englezii) şi istorie nu înseamnă nicidecum vulgarizarea muzei Clio sau o ridiculizare a bătrânului Herodot. Chiar dacă în România benzile desenate nu au avut niciodată prea mulţi fani, fiind etichetate drept un divertisment pentru copii, această formă de comunicare a fost şi este foarte populară nu doar în ţările anglo-saxone (vezi Superman sau Captain America) şi germanice, dar mai ales în cele francofone precum Franţa, patria lui Asterix, şi Belgia, unde Hergé l-a creat pe Tintin. 

Chiar dacă astăzi vedem personaje devenite faimoase prin BD trecând pe marele ecran şi „jucând” în superproducţii hollywoodiene bazate pe efecte speciale, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ele au luptat cu succes (alături de Mickey Mouse) împotriva naziştilor, în paginile colorate ale revistelor de comicsuri. Fenomenul benzilor desenate a devenit obiect de studiu şi cercetare academică atât din punctul de vedere al moştenirii culturale pe care îl reprezintă, dar şi al impactului pe care îl are asupra unui segment semnificativ din societatea contemporană. Într-adevăr, răsfoind vechile colecţii de reviste de benzi desenate descoperim preocupările, mentalităţile, stilul de viaţă ale oamenilor din epoca respectivă, sau chiar mesajele de propagandă politică – camuflate în desene sau caricaturi aparent frivole – transmise de autorităţile vremii. Totodată, istoria desenată cu har şi responsabilitate devine mai atractivă mai ales pentru tinerii care sunt inhibaţi de tomurile groase. 

Mickey Mouse, singurul personaj american exceptat de cenzura fascistă în Italia lui Mussolini

În octombrie 2015, în campusul Gotland din Visby al Universităţii Upsalla (Suedia) a fost organizată o conferinţă internaţională dedicată benzilor desenate şi satirei grafice (caricaturilor), privite drept moştenire culturală şi totodată izvoare istorice. Paradoxal, ţările latine şi francofone (Franţa, Italia, Belgia) cu o vastă cultură bedefilă au fost destul de modest reprezentate, în schimb nordicii au compensat, prezentând activitatea surprinzător de multor instituţii şi asociaţii dedicate benzilor desenate, precum Serieteket – Biblioteca suedeză de benzi desenate ce organizează anual Festivalul internaţional de benzi desenate de la Stockholm (care vrea să rivalizeze cu celebrul festival francez de la Angoulême), Societatea germană de studiu al benzilor desenate, ca secţie a Asociaţiei pentru studiul comunicării, Centrul de caricatură politică al Muzeului EWK din Norrkőping în Suedia, Arhivele de benzi desenate suedeze din Malmő, Suedia, sau Muzeul artei benzilor desenate din Bruxelles. 

Jane Chapman, profesoară şi cercetătoare la Universitatea din Cambridge, susţine că benzile desenate şi caricaturile din ziarele vremii pot reprezenta o sursă importantă de studiu a celor două războaie mondiale, şi chiar a publicat mai multe volume pe această temă. Profesorul Michael Scholz de la Universitatea Upsalla, gazdă şi organizator, a arătat cum benzile desenate suedeze din timpul ultimului război mondial reflectă ideologia politică din acei ani, precum şi mesajele încorporate adresate publicului cititor de actualităţi, în timp ce cercetătorul italian Fabio Gadducci a demonstrat cum Topolino, Mickey Mouse-ul lui Disney, ajunsese atât de popular în Italia mussoliniană încât a fost singurul personaj american exceptat de cenzura fascistă. Banda desenată acţionează asupra societăţii şi în acelaşi timp o oglindeşte, este de părere entuziastul cercetător german Ralf Palandt, iar sârbul Saša Rakezić, deopotrivă creator de benzi desenate şi istoric al lor, propune o perspectivă critic-acidă asupra lumii actuale, în timp ce colecţionează caricaturi cu Tito. 

Istorie în imagini. Altfel de imagini.

Una peste alta, Conferinţa de la Visby a marcat convingător cât de încorporate au fost (şi sunt încă) benzile desenate în societatea euro-atlantică a secolului XX. În Franţa, şi nu numai, banda desenată este demult folosită pentru a povesti prin imagini istoria naţională, sub garanţia prestigioasei edituri Larousse, pe baza unei serioase documentări iconografice (la fel cum o face la noi, cu un deosebit talent, Radu Oltean), într-un mod mult mai atractiv pentru publicul larg decât stufoasele volume universitare. 

În 2015, muzeografii de la Imperial War Museum din Londra au găsit de cuviinţă să apeleze la comicsuri, distribuite gratuit vizitatorilor de la The Lord Ashcroft Gallery, pentru a ilustra povestea eroicelor fapte de arme ale unor militari britanici din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru care aceştia au fost decoraţi cu Victoria Cross. Chiar şi Biblia a fost transpusă în benzi desenate (ce-i drept, nu de către mai rigida Biserică Ortodoxă Română), ademenitoare pentru cei care, chiar dacă au cartea acasă pe noptieră, dintr-un oarece motiv, nu au ajuns să o citescă integral. Desigur, nici istoria, şi nici Biblia în benzi desenate nu pot înlocui textele istoricilor sau pe cele sacre, dar pot facilita calea spre acestea. 

În fine, Parlamentul European a fost premiat în 2003, la cea de-a 30-a ediţie a Festivalului internaţional de benzi desenate de la Angoulême, pentru albumul Troubled Waters/„Ape tulburi”, deoarece a fost considerat drept cea mai bună acţiune de comunicare publică prin intermediul comicsurilor. Mai mult decât atât, iată că banda desenată a fost folosită chiar şi drept vector de comunicare PSYOPS de către specialiştii din SFOR în Bosnia anilor 2000 pentru a convinge pe multietnicii tineri bosniaci asupra beneficiilor unei convieţuiri paşnice şi tolerante. 

Cândva, peste nişte ani, unii istorici, nu neapărat mai nonconformişti, vor putea reconstitui şi din albumul editat de Parlamentul European, şi din broşura PSYOPS cu benzi desenate realizată de SFOR (distribuită ca supliment al revistei „Mirko”) care era atmosfera în capitala instituţională a Europei sau în ţara ce fusese răvăşită de un cumplit război civil. Ca să nu mai vorbim despre revista „Charlie Hebdo”, care va fi mereu o mărturie asupra unuia dintre cele mai tragice momente din istoria Franţei şi a terorismului fundamentalist islamic. 

Avatarurile benzii desenate în România

Fabulosul album Istoria benzii desenate româneşti, semnat de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu în 2010, aproape că nu mai lasă nimic de spus (în plus) despre ceea ce a însemnat banda desenată la români în secolul XX. Aşa aflăm, de exemplu, despre „Peripeţiile soldatului Neaţă” (personaj creat de Neagu Rădulescu) în 1942 împotriva bolşevicilor sau despre cele ale lui „Tudorică şi Andrei în războiu” (1943). Mesajul acestor benzi desenate era de angajare a întregii naţiuni în „Războiul sfânt împotriva bolşevismului”. 

Când au ajuns însă la putere, comuniştii români au dispreţuit banda desenată, mai ales în timpul vieţii lui Stalin:era ceva pentru mintea copiilor, de sorginte imperialistă. Abia după 1953, banda desenată a început, cu timiditate, să-şi facă loc în publicaţiile pentru copii şi elevi „Arici Pogonici”, „Cravata roşie”, „Luminiţa”. Aceste reviste ilustrate sunt astăzi piese de colecţie, scumpe şi greu de găsit prin anticariate, dar atunci erau unicele publicaţii pentru copii, bine impregnate, se înţelege, de propagandă comunistă. Nu conţineau prea multă bandă desenată, doar câteva strip-uri printre alte câteva desene, poezii, articole şi povestiri amuzante. Pe toată perioada comunistă, nicio publicaţie, inclusiv cele pentru tineret, nu au scăpat de o puternică amprentă propagandistică, iar benzile desenate, multe, puţine, atâtea câte au fost, nu au făcut excepţie, cu deosebire cele din genul realist. Tânăra generaţie trebuia educată şi îndoctrinată în spirit comunist. 

Fenomenul „Pif”

Totuşi, o revistă apropiată Partidului Comunist Francez, care a avut în anii ’60-’80 un succes nebun nu doar în Franţa, ci şi în România socialistă, anume „Vaillant le Journal de Pif”, a arătat că se poate face bandă desenată realistă, chiar şi pe teme istorice, fără infuzii malodorante de propagandă ostentativă. 

Exemplul cel mai elocvent este seria Le Grêlé 7-13, despre un adolescent precoce, comunist desigur, care luptă, adesea cu umor, împotriva ocupaţiei naziste, ridiculizându-l, în stil franţuzesc, pe rivalul său, colonelul SS von Hartz. Creatorul personajului, Roger Lecureux, recunoştea că deşi extraordinarele aventuri ale lui Le Grêlé sunt de cele mai multe ori intenţionat exagerate, ele au la bază fapte reale, iar desenele reconstituie cu maximă fidelitate decorul Franţei ocupate din anii ’40-’44:case, maşini, uniforme, tancuri etc. 

Şi celelalte serii BD realiste din „Pif”, de actualitate sau istorice, precum Dr. Justice, Robin des Bois, Rahan, sau Teddy Ted, au fost desenate cu aceeaşi grijă pentru autenticitatea detaliilor şi evitarea aluziilor propagandistice grosiere. Publicul românesc (nu doar copii şi adolescenţi, dar şi adulţi), în mare parte indiferent la sorgintea comunistă a lui Pif, a fost îndrăgostit total de această publicaţie (vândută în tiraj limitat în România datorită „preteniei” lui Nicolae Ceauşescu cu Georges Marchais) pentru că aducea un strop de culoare, umor şi relaxare în cenuşiul murdar al Epocii de aur şi o mult visată adiere de parfum franţuzesc, chiar dacă revista şi albumele ei s-au tipărit o vreme la Sibiu. 

Preţiosul instructaj al Tovarăşului în cazul revistelor pentru copii

Nici vorbă de relaxare, de umor autentic şi de igienă propagandistică în cazul majorităţii publicaţiilor româneşti de benzi desenate din aceeaşi perioadă. Un exemplu tipic este revista săptămânală „Cutezătorii”, succesoarea „Cravatei Roşii”, apărută în 1967 şi editată de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor pentru elevii între 8 şi 15 ani, toţi pionieri. Nici această revistă nu conţinea mai mult de două-trei pagini color de benzi desenate, majoritatea pe teme istorice, dar acestea erau căutate şi citite cu aviditate fie şi pentru că altceva similar nu exista pe piaţa românească socialistă. 

Sub puseul ideologic impus de Nicolae Ceauşescu, povestirile istorice au avut încă de la început un pronunţat caracter naţionalist:eroii români (antici, medievali, moderni, voievozi sau personaje anonime) erau perfecţi din toate punctele de vedere (moral, etic, intelectual, fizic), în timp ce străinii erau mai mereu perfizi şi lacomi, urzind mişeleşte împotriva românilor. În octombrie 1977, Ceauşescu însuşi a trasat „indicaţii preţioase” cu privire la revistele pentru copii într-o şedinţă a Secretariatului CC al PCR (stenogramă reprodusă şi de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu în volumul lor): 

„Am stabilit ca să păstrăm revista «Luminiţa», cu caracter general, şi în loc de revista «Arici Pogonici» să facem o revistă cu un conţinut nou. Eu aşa am înţeles! Dar, aici, voi îmi prezentaţi numai schimbarea denumirii şi la revista «Arici Pogonici», şi la revista «Minitehnicus»;aşa cum se prezintă această revistă tehnică, nu are nici o orientare. […]

De fapt, tovarăşi, niciuna din aceste reviste nu poate să fie acceptată aşa cum se prezintă. Trebuie sa consultaţi pe cei care se pricep la reviste, să analizaţi temeinic problemele pe care le ridică presa pentru copii. Ăsta este răspunsul la principiile stabilite de Congresul al XI-lea al partidului, de Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste, privind însuşirea şi pregătirea pentru muncă şi viaţă, formarea conştiinţei socialiste, însuşirea şi transpunerea în practică a principiilor şi normelor eticii şi echităţii socialiste, dezvoltarea dragostei şi devotamentului tinerei generaţii faţă de patrie, partid şi popor?! Dacă cei care prezintă aceste reviste consideră că se respectă aceste principii şi cerinte, atunci putem discuta. Aşa cum sunt prezentate aceste reviste, ele nu corespund şi nu respectă aceste cerinţe”. 

Ioniţă Tunsu, Tata Moşu – noile personaje ale benzilor desenate

Pe lângă filmele lui Sergiu Nicolaescu şi Mircea Drăgan (unele personaje desenate aveau chipul actorilor care le interpretaseră pe marele ecran, precum Amza Pellea sau Gheorghe Cozorici), sau romanele istorice ale lui Radu Teodoru şi Dumitru Almaş, şi benzile desenate promovate în tirajele de masă ale revistelor pentru pionerii şi şoimii patriei din Epoca de aur au fost purtătoare ale ideologiei naţionalist-comuniste, a protocronismului ceauşist, în scopul îndoctrinării tinerilor încă de la cea mai permeabilă vârstă potrivit intereselor partidului. Din acest punct de vedere, serialele BD precum „Arcaşul Negru”, „Dan Buzdugan”, „Columnă în milenii”, „Neamul şoimăreştilor”, „Ion Vodă cel Viteaz”, „Eroii de la Plevna”, „Taina Pergamentului”, „Escadrila nemuritoare” reprezintă oglinda fidelă a modului în care era inoculată tineretului istoria naţională în acei ani. Urmele acelei inoculări mai persistă şi astăzi în mintea foştilor adolescenţi din Epoca de aur, acum, în majoritatea lor, onorabili pensionari.

Abia după 20 de ani de la căderea comunismului în România, istoria pare să reapară cu vigoare în banda desenată românească, şi asta datorită veteranului Puiu Manu (născut în 1928), cel mai bătrân ilustrator de bandă desenată aflat încă în activitate. Astfel, Puiu Manu, creatorul lui Dim Dunăreanu – un James Bond dâmboviţean al Epocii de aur – a lansat în 2013, pe un scenariu de Marius Leştaru, albumul „Ioniţă Tunsu”, despre aventurile unui haiduc în Bucureştiul începutului de secol al XIX-lea. Bucureştiul interbelic a fost reconstituit, astfel, în banda desenată. Anul trecut, istoricul Adrian Majuru a realizat împreună cu ilustratorul Mihai Grăjdeanu o reconstituire în benzi desenate a atmosferei de la periferiile Bucureştiului interbelic, în albumul „Tata Moşu” – un cunoscut şuţ, devenit astfel erou de roman.