Şi aşa a căzut Roma
S-a scris mult în istoriografia mondială despre cauzele prăbuşirii unui imperiu ce s-a extins lent şi durabil în Europa, Africa de Nord şi Asia. S-a demonstrat că legiunile erau prea lente pentru a se deplasa spre toate punctele ameninţate de invadatori, despre ura religioasă dintre păgâni şi creştini (un fel de cancer pentru stat), despre scurgerea de metal preţios şi devalorizarea monedei, despre lipsa resurselor energetice şi despre impactul molimelor asupra efectivelor armatei şi asupra populaţiei imensului stat.
Nu se poate nega faptul că aceşti factori n-au avut o oarecare contribuţie, dar răul fundamental a plecat de la modul în care au fost aleşi conducătorii. Împăraţii şi-au permis să asasineze generali de talent de frică să nu le ia locul pe tron. Astfel, Nero l-a obligat pe generalul Cnaeus Domitius Corbulo să se sinucidă în anul 67, chiar dacă reuşise să-i liniştească pe periculoşii parţi şi să pună ordine în armata din Orient. Era şi un deosebit om de litere, memoriile sale fiind folosite de către Plinius cel Tânăr, Tacitus şi Cassius Dio. Hadrian, urmaşul lui Traian pe tronul Romei, a dat ordin să fie ucis arhitectul Apolodor din Damasc, om priceput cel puţin la partea de infrastructură pentru deplasarea armatelor imperiale. Constructorul a fost inclus într-un complot (acţiune la mare modă în trecut şi în prezent) şi a fost executat împreună cu Lusius Quietus, ofiţer de origine maură, renumit pentru acţiunile cu unităţi de cavalerie, adică exact partea mai slabă a oştirii romane. S-a afirmat în mod deosebit pe frontul din Dacia şi apoi împotriva parţilor. N-a fost uitat nici Caius Avidius Nigrinus, un alt om de încredere a lui Traian şi fost guvernator al Daciei după anul 112. Nici valorile din propriile familii nu erau iertate în lupta pentru menţinerea puterii. Împăratul Constantin, numit cel Mare din motive pur religioase, a fost o fire ambiţioasă, răzbunătoare şi degrabă vărsătoare de sânge. Apleca repede urechea pe la diferiţi bârfitori şi aşa ar fi aflat că talentatul său fiu Flavius Iulius Crispus ar cam vrea să-i ia tronul şi alte zvonuri. Cum tânărul începuse să se afirme în calitate de comandant al flotei, împăratul Constantin l-a considerat un pericol şi a poruncit să fie executat în 326. Mai târziu a aflat că minciunile fuseseră lansate de invidioasa împărăteasă Fausta, dornică să-şi asigure puterea pentru propriile odrasle. A fost executată tot în 326, dar urmaşi la tron au rămas cei trei fii, Constans, Constantinus Flavius Claudius şi Constantius Flavius Iulius, destul de mediocri ca oameni de stat şi ahtiaţi după putere.
Acestea erau nişte execuţii punctiforme, asupra celor mai marcante personalităţi ale epocii, exemple de luat în seamă de către aristocraţia senatorială pasionată de lupta pentru putere. Împăraţii foloseau pentru lichidarea inamicilor personali, numiţi duşmani ai poporului roman, pe centurionii din garda pretoriană. Asasinii nu aveau mamă şi tată. Ucideau orice. Nici femeile nu erau cruţate, cazul Agrippinei, mama împăratului Nero, fiind celebru. Era însă plictisitor. Se ucidea prea puţin după gustul celor atinşi de paranoia puterii. Împăratul Caracalla a crescut în mijlocul soldaţilor şi nu prea ştia ce înseamnă mila. Şi-a asigurat ascensiunea spre purpura imperială călcând pe cadavre la propriu. A ordonat asasinarea fratelui în braţele mamei lor şi apoi au fost lichidate 20.000 de personalităţi ale statului roman.
Nici contemporanii nu ştiau să-i aprecieze pe conducătorii geniali şi energici. Astfel, împăratul Aurelian (270 – 275) a reuşit să restabilească unitatea statului după lungi conflicte interne, dar a pierit de cuţitul unui servitor din suită. Era omul ce reuşise să pună capăt secesiunii provocate de ambiţioasa Zenobia, să respingă invaziile goţilor aliaţi cu carpii şi să restabilească o ordine monetară, chiar dacă a fost nevoie de o reprimare dură a lucrătorilor din atelierele specializate. A trecut la fortificarea Romei cu ziduri deosebit de puternice, parcă intuind posibilitatea unor raiduri în adâncimea apărării romane. A fost obligat să retragă unităţile militare din Dacia pentru a le utiliza pe Dunăre. Există unele informaţii conform cărora şi împăratul Iulian Apostatul (361 – 363) ar fi fost rănit mortal de o armă aruncată de un luptător creştin în timpul unor lupte pe frontul din Mesopotamia. A pierit astfel un om energic şi un intelectual deosebit. Secolul al V-lea a fost marcat de intensificarea migraţiei popoarelor barbare, dar generalul Aëtius a reuşit să-i oprească chiar şi pe temuţii huni. A fost ucis din ordinul împăratului în 454, după ce primejdia părea înlăturată în urma luptei de la Câmpiile Catalaunice şi moartea temutului Attila. Distrugerea valorilor intelectuale a dus şi la prăbuşirea statului după două decenii.
Dacă se studiază cu răbdare istoria Romei de la formare şi până la prăbuşire, se va constata că practica asasinării valorilor din aparatul de stat şi a intelectualilor a fost o constantă. Excedentul de resurse şi de oameni a menţinut colosul până în anul 476. Oare lumea contemporană a învăţat să-şi aleagă corect conducătorii?
Bibliografie minimală
Matei, Horia C., Civilizaţia Romei antice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
Matei, Horia, C., Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983.
Tudor, Dumitru, Figuri de împăraţi romani, vol. I – III, Bucureşti, 1970 – 1975.
