Sfârșitul unui război, începutul altuia: noua ordine mondială după 1945

Debarcarea Aliată din Normandia marchează deschiderea celui de-al doilea front european, era așteptat de multă vreme de statele care sperau la sfârșitul războiului ce dura deja de aproape cinci ani. În acest context, debarcarea Aliată a întărit speranțele celor care erau deja convinși că Germania va fi învinsă. Însuși președintele american Roosevelt era atunci sigur că înfrângerea Germaniei naziste nu este decât o problemă de timp, iar a Japoniei la fel. Însă dincolo de problema victoriei finale împotriva inamicilor, Aliații aveau o altă mare problemă de rezolvat:cum va arăta noua ordine mondială ce urma să fie instaurată după sfârșitul războiului? Viziunea diferită a Aliaților – anglo-americanii, pe de o parte, sovieticii, de partea cealaltă – avea să ducă la apariția unor rupturi premature între Cei Trei Mari și, în viitorul apropiat, la dezvoltarea noului conflict posbetlic: Războiul Rece.

Statele Unite și noua ordine mondială

Din perspectiva americană, se punea problema poziției Statelor Unite în noua ordine mondială. Atât Roosevelt, cât și poporul american se așteptau ca țara lor să iasă din conflict ca cea mai mare putere a lumii. În plus, se urmărea instituirea unei păci durabile care să asigure prosperitatea Americii. Această pace nu era însă posibilă dacă Aliații făceau aceleași greșeli pe care le făcuseră în urmă cu aproape trei decenii, la Versailles. De aceea, ei erau conștienți că pacea ce urma să fie instituită după căderea Germaniei trebuia să fie diferită, pentru a evita colapsul economic al Europei și renașterea spiritului militarist care duseseră, în anii '20, la apariția statelor totalitare. În aceste condiții, administrația americană urmărea impunerea unei ordini mondiale care să corespundă intereselor Statelor Unite, atât prin sporirea puterii și bogăției naționale, cât și prin promovarea valorilor americane în întreaga lume, începând cu Germania și Japonia.

Refacerea economică a lumii se face după interesele americane

Unul din instrumentele principale prin care administrația americană intenționa să contribuie la refacerea ordinii mondiale era resetarea sistemului economic mondial pe baza unor principii precum liberul comerț și stabilizarea cursului valutar. Viziunea americană s-a impus prin Conferința de la Bretton Woods, din iulie 1944, când reprezentanții a 44 de state din așa-zisa „lume liberă” au acceptat un proiect pentru sistemul monetar postbelic.

Potrivit responsabililor americani care s-au ocupat de organizarea conferinței și proiectarea acordurilor economice (în principiu președintele Roosevelt, Henry Morgenthau și Harry Dexter White), Bretton Woods urma să fie baza economică a cooperării postbelice dintre Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Britanicii, reprezentanți la conferință de marele economist John Maynard Keynes, au acceptat în cele din urmă viziunea americană, însă sovieticii nu s-au implicat prea mult din moment ce statul lor funcționa pe o economie dirijată. Toți participanții la conferință erau conștienți că, în fond, sistemul Bretton Woods fusese gândit astfel încât să servească interesele pe termen lung ale Statelor Unite. Cu toate acestea, s-a ajuns la un consens, liderii acestor state înțelegând că sistemul care era bun pentru America putea fi bun și pentru ei. Cele mai cunoscute rezultate ale conferinței de la Bretton Woods sunt, bineînțeles, crearea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale.

Vizunea politică a lui Roosevelt

Dacă partea economică a noii ordini mondiale a fost dezbătută la Bretton Woods de către specialiștii în economie, de partea politică Roosevelt s-a ocupat ceva mai mult. În esență, viziunea președintelui era că un condominiu al celor trei mari puteri – Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică – era necesar pentru păstrarea păcii și descurajarea unor posibile agresiuni. Cu acest scop, Roosevelt s-a dedicat proiectului Națiunilor Unite, demonstrând publicului american și idealiștilor wilsonieni că, de data aceasta, Statele Unite se va implica total în conducerea lumii postbelice și că nu se va retrage așa cum o făcuse în 1919, lăsându-i pe europeni să-și rezolve singuri problemele (cu rezultate tragice).

Cu toate acestea, Roosevelt era conștient de faptul că această cooperare între americani, britanici și sovietici putea fi dificilă. Spre exemplu, britanicii nu erau prea dispuși să facă anumite compromisuri privind coloniile;totuși, relația mai apropiată dintre Churchill și Roosevelt avea să ușureze negocierile. De partea cealaltă, relațiile sovieto-americane putea fi complicate de neîncrederea reciprocă dintre Stalin și președintele american.  Roosevelt știa că Stalin va insista asupra unor chestiuni pe care publicul american, precum și alți oameni din administrația americană, le-ar privi cel puțin cu scepticism, dacă nu chiar cu aversiune. Crearea unui „cordon sanitar” la granița vestică a Uniunii Sovietice, care nu era nimic altceva decât o sferă de influență, era una dintre aceste probleme. O alta, încă și mai complicată, era chestiunea redesenării granițelor poloneze, cu împingerea teritoriilor spre vest. Problema poloneză aducea în discuție unul din principiile de bază ale politicii americane, anume apărarea dreptului la autodeterminare, pe care polonezii îl pierdeau dacă sovieticilor li se permitea să dispună după bunul plac de teritoriul lor. Asta punea în pericol și poziția lui Roosevelt și a partidului democrat, dacă numeroșii cetățeni americani de origine poloneză își retrăgeau sprijinul și se reorientau către tabăra republicană.

Roosevelt și-a păstrat totuși câțiva ași în mânecă. Mai întâi, i-a inclus pe chinezi în Consiliul de Securitate al ONU, căci astfel se putea folosi de ostilitatea Chinei față de imperialismul britanic din Asia pentru a-i ține pe britanici în frâu. Apoi, în relația cu sovieticii, de care nu era 100% sigur, Roosevelt avea avantajul armei nucleare.

Perspectiva sovietică

Aceasta era, așadar, viziunea americană asupra ordinii postbelice. Cum arătau lucrurile din tabăra cealaltă, a Uniunii Sovietice? Față de anumite probleme, Stalin a fost, mai mult ca sigur, indiferent. Spre exemplu, față de problemele economiei internaționale și chestiunea liberului schimb, cadru economic în care statul sovietic, cu a sa economie dirijată, nu-și găsea locul. Uniunea Sovietică urmărea autonomia economică, pentru a nu depinde de niciun alt stat sau de vreun for economic internațional.

În privința Organizației Națiunilor Unite, situația era ceva mai complicată. Stalin nu s-a opus creării acestui organism internațional, atâta timp cât Uniunii Sovietice i se acordau suficiente voturi în Adunarea Generală și drept de veto în Consiliul de Securitate, prin care își putea proteja interesele. Pe de altă parte, Stalin știa exact ce vrea să obțină la sfârșitul războiului:el dorea ca statul german să fie complet învins și să profite de pe urma economiei germane pentru a-și recupera pierderile din timpul războiului. Astfel, Germania trebuia neapărat ocupată. În plus, Stalin nu dorea să renunțe la unele câștiguri teritoriale:republicile baltice urmau să fie reintegrate Uniunii Sovietice, la fel și teritoriile poloneze și românești pierdute după Primul Război Mondial. În toate aceste state de la granița vestică urmau să fie instalate guverne „prietene”, care să nu afecteze intereselor sovietice. Stalin și-ar fi dorit, de asemenea, un astfel de „cordon sanitar” și la granițele sud-estice (Turcia, Iran, Afganistan) și estice (după înfrângerea Japoniei), însă în aceste regiuni situația se va dovedi a fi mai complicată.

Cu englezii, Stalin s-a înțeles mai repede:înțelegerea de la Moscova și împărțirea sferelor de influență în Europa s-a făcut rapid, „grație” pragmatismului lui Churchill, care era dispus să-i îndeplinească lui Stalin dorințele cu privire la Europa de Est atâta timp cât apăra interesele britanice. Cu Roosevelt, Stalin avea să se înțeleagă mai greu, căci președintele american – deși părea să înțeleagă cererile și nevoile sovietice – nu a fost dispus să cedeze atât de ușor.

Factorul Truman

Situația avea să se schimbe cu puțin timp înainte de victoria împotriva Germaniei, odată cu moartea președintelui Roosevelt. Succesorul său, Harry Truman, nu fusese suficient de pregătit, în poziția sa de vice-președinte, în problemele de politică externă, dar a trebuit să facă față provocării de a conduce Statele Unite în perioada în care aceasta trebuia să se impună în noua ordine mondială. În problemele economice nu avea de ce să intervină, din moment ce acordurile de la Bretton Woods respectau principiile democrate. Adevărata problemă era evoluția relațiilor cu Uniunea Sovietică:deși Truman era anticomunist, el a avut grijă, la început, să nu-și arate ostilitatea față de Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, dorea să se asigure că în negocierile cu sovieticii, Statele Unite nu oferă prea multe fără să primească nimic în schimb (opinie răspândită în rândul unor apropiați de-ai săi, precum W. Averell Harriman, ambasadorul american din URSS).

 În cele din urmă, Truman a mers pe mâna consilierilor săi și a adoptat o atitudine mai fermă față de sovietici, începând de la întâlnirea sa cu Molotov. Din acel moment, ambasadorul sovietic și-a dat seama că politica Washingtonului s-a schimbat și că moartea lui Roosevelt schimbase radical situația. Apoi, la Postdam, Truman s-a arătat foarte încrezător în relațiile cu aliații săi, fiind acum dispus să-i spună lui Stalin despre noua armă a Statelor Unite.  Gestul se explică de la sine:președintele american știa că țara sa era clar cea mai mare putere a lumii și că avea acum puterea de a câștiga singură războiul împotriva inamicului rămas în luptă (Japonia), fără niciun fel de ajutor. Și, deși Stalin s-a arătat neinteresat de dezvăluirea lui Truman, și-a dat cu siguranță seama de importanța avantajului american. În aceste condiții, după 6-9 august, Al Doilea Război Mondial se încheia oficial, dar noua ordine mondială nu fusese încă stabilită. Oricum, indiferent de planurile ce se făcuseră până în acel moment, această ordine mondială avea să fie influențată de evoluția relațiilor dintre vechii Aliați și de emergența noului conflict, tacit încă, dar evident.

Referințe:

The Cambridge History of American Relations. vol. IV, America in the age of Soviet Power 1945-1991, Editor Warren I. Cohen, Cambridge University Press