Sfârșitul ocupației germane a Bucureştiului: Întoarcerea regelui Ferdinand și a reginei Maria

Încă de pe 5 noiembrie 1918, feldmareșalul von Mackensen stabilise împreună cu premierul Marghiloman predarea Bucureștilor și retragerea trupelor germane în maximum 15 zile. Însă venirea precipitată a unui alt guvern, cel al generalului Coandă, chiar a doua zi, a grăbit această operațiune, noul executiv cerând ultimativ evacuarea trupelor de ocupație în numai 3-4 zile. Astfel, repatrierea efectivelor militare germane, 170.000 de oameni în total, începe în noaptea de 10 spre 11 noiembrie și se încheie în dimineața de 13, odată cu retragerea ultimului avanpost simbolic, garda de la „Cercul Militar”.

O parte din populație iese în stradă pentru a fi martoră a istoriei – „în Piața Sărindar oamenii stăteau umăr lângă umăr, iar la Poștă toate scările erau ocupate până la refuz”, observă luni, 11 noiembrie, arhiepiscopul Netzhammer¹. În fața Universității, statuia lui Mihai Viteazul, împodobită cu coroane de flori, era înconjurată de un public entuziast, care aplauda discursul unui adolescent plin de patos, urcat pe soclu. Era nimeni altul decât Mircea Vulcănescu, viitorul filozof și economist de dreapta.

Vrând să preîntâmpine noi tulburări de stradă și vărsări de sânge inutile – pe 3 noiembrie, alertată de un zvon fals care dădea ca iminentă intrarea trupelor franceze în București, mii de oameni demonstraseră în Piața Palatului, scandând împotriva ocupantului, ceea ce a atras represalii dure, soldate cu zeci de morți – Tzigara Samurcaș îl roagă pe arhiepiscopul Netzhammer să intervină pe lângă generalul Koch, șeful Kommandaturii București, pentru a permite înarmarea corpului de jandarmi români și transferul de armament către acesta.

Cu toate aceste precauții, unele magazine centrale sunt jefuite, iar în apropierea Templului Coral un grup de turbulenți scandează lozinci antievreiești și sparg vitrinele unor magazine din preajmă. În următoarele două nopți, multe depozite ale armatei germane, mai ales cele alimentare, sunt devalizate de populația nevoiașă de margine, unii dintre aceștia fiind împușcați.

Articolul care trimite la demonstraţiile de stradă din data de 3 noiembrie 1918

Ultimii militari inamici trec în Ardeal pe 1 decembrie

Pe Valea Prahovei, în zona afectată extracției țițeiului, personalul militar german a mai staționat până pe 23 ale aceleiași luni, ultimii militari inamici trecând în Ardeal la 1 decembrie. Singurii rămași sunt câțiva medici, în frunte cu generalul Adriani, și personalul medical auxiliar afectat răniților netransportabili, circa 3000 – o parte dintre aceștia vor fi găzduiți de așa-numita „Casă Tomis”, aparținând de Arhiepiscopia catolică.

Calea Victoriei capătă un aer festiv, fiind împodobită cu arcuri de triumf butaforice. Aceste pregătiri festive se fac în așteptarea cuplului regal, care revine în triumf în Capitală, pe 1 decembrie, dată ce coincide cu proclamarea unirii Transilvaniei cu patria mamă și realizarea României Mari.

^{O fotografie care a intrat în istorie: la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Regele Ferdinand și Regina Maria revin la București; alături de suverani defilează generalul Henri Berthelot}

„A fost o clipă numai. Dar e destul să trăiești această clipă pentru a umple cu ea o viață”

„Tot ce s-a întâmplat pe urmă, zilele, săptămânile și lunile, se confundă, formează parcă o singură zi de nesfârșită sărbătoare, când omul plutește deasupra vieții, înaripat, purtat de o bucurie prea mare pentru ca sufletul s-o poată cuprinde.

Un Arc de Triumf s-a înălțat pe bulevard, la doi, trei pași de Calea Victoriei. Pe coloanele Arcului sunt înscrise toate victoriile Înțelegerii...

Suntem în noiembrie 1918 [18 noiembrie, stil vechi; 1 decembrie, stil nou – n.red.]. Un frig umed pătrunde în oase și totuși o lume imensă s-a grămădit în jurul Arcului de Triumf, pe sub care vor trece regele Ferdinand, regina Maria, generalul Berthelot, armatele franceze și române.

Am închiriat o fereastră la etaj, sus, ca să pot privi și eu, și copiii, și să nu ne scape nici un amănunt din splendoarea acestei parade unice.

Un fel de febră mă ține la geamul ferestrei, cu ochii arzători pironiți spre locul de unde trebuie să apară familia noastră regală.

Copiii sunt ridicați pe tocul ferestrei, ca să poată vedea mai bine.

A izbucnit deodată, de undeva de aproape, cântecul de război al francezilor: Sambre et Meuse. Am izbucnit și eu în lacrimi și plâng cu spasme, depășit de solemnitatea clipei.

Au apărut, în sfârșit!

Regina Maria, în uniformă de general de roșiori, pe un cal superb, adorabilă în maiestatea frumuseții sale și în maiestatea sa regală, apoi regele Ferdinand, făuritorul unității noastre naționale, și generalul Berthelot, jovial, masiv și impunător pe un cal voinic ce pare că-i desfide povara.

Zboară spre ei florile de pretutindeni: de prin balcoane, de pe trotuar, din coșulețe, din miile de brațe ale mulțimii.

E o primăvară în noiembrie, cu trandafiri și garoafe, care întinerește toamna aceasta în care ni se arată împlinirea visului nostru milenar.

A început și defilarea. Sunt trupele noastre alternând cu trupele franceze, înfrățite prin foc, prin suferință, prin sfințirea jertfelor, prin măreția unui eroism epic.

Defilează mândri vânătorii noștri de munte, infanteriștii, cavaleriștii plini de viață și dârzenie, cu lumina tinereții în ochi și beția victoriei în suflet. [...]

Uralele sporesc. E parcă un val care se umflă mereu și se rostogolește peste diguri. Pe uniforme, pe capete, pe cai, pe afetul tunurilor, pe sub roți, se abate fără sfârșit ploaia de petale. Florile parc-au prins aripi și se încrucișează vesel în marea sărbătoare a zilei. [...]

Grupe, grupe cântând, ici și colo, Deșteaptă-te române și Marsilieza.

A fost o clipă numai. Dar e destul să trăiești această clipă pentru a umple cu ea o viață.

Tot timpul, copiii au stat la geam, cu ochii pironiți. Sunt încă mici, dar totuși în stare să priceapă ce se întâmplă. Le arăt mereu armatele ce trec și le explic ce rol a jucat fiecare în marele război mondial.

Când totul s-a sfârșit, îi iau pe rând în brațe și le spun cu ochii încă umezi:

— Câte zile va fi să vă dăruiască Dumnezeu să nu uitați că v-a fost dat să priviți cea mai mare sărbătoare a neamului românesc!

Au trecut câteva decenii de atunci. Copiii sunt mari. Fiecare la casa lui. Fiecare își amintește cu de-amănuntul parada Victoriei din luna noiembrie 1918”.

(Ion Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, Editura Humanitas, București, 2013)