Sfârşitul Imperiului Roman. Când vila romană e ocupată de barbari

În Italia centrală, lângă satul Selvicciola (comuna Ischia di Castro), puțini kilometri spre sud de regiunea Toscana, a fost descoperită și studiată în anii ’80 temelia unui vechi și modest edificiu de cult creştin. Săpăturile arheologice din împrejurimile zidurilor acestei capele au scos la iveală o serie de morminte, în primul rînd de bărbați înhumați cu armele lângă ei. Unele gropi, considerate mai vechi, erau dispuse haotic și uneori erau retezate de temeliile lăcașului creștin; cele mai noi înconjurau clădirea, adesea fiind puse la umbra ei, lipite de fundaţiile zidurilor. Podoabele funerare și armele erau identice, indivizii aparținând poporului lombard, coborât în anul 568 în Italia din Câmpia Panonică, decedați la puține decenii distanţă.

Dar cum se explică o schimbare atât de bruscă în mentalitatea şi modul de viaţă al acestor războinici brutali? Indiciile au fost scoase rând pe rând din țărână de către arheologi.

Vilă romană, ocupată de barbari

În timpul cercetărilor a ieșit la iveală primul motiv pentru care această comunitate alesese zona respectivă: barbarii ocupaseră clădirile unei vile romane mai vechi, abandonate de un secol, şi în incinta ei şi-au amenajat locul de veci. Dar cum arăta, la începuturile ei, o astfel de locuinţă?

Vila rustică a fost, în civilizația romană, una dintre principalele forme de exploatare agricolă şi producție alimentară. Deși în limbile moderne termenul latin a dat cuvinte care privesc exclusiv mediul rural (fr. village, it. villaggio), vila antică avea, pe lângă partea rustică, formată din curți delimitate de magazii și ateliere, și o parte rezidențială (denumită semnificativ pars urbana). Aceasta, cum am avut bucuria să descopăr pe teren, era în multe cazuri o locuință luxoasă, cu podele complexe (adesea din cărămizi aranjate în spic, opus spicatum) şi fresce policrome pe pereți, în care proprietarul își petrecea timpul liber, departe de haosul urban.

„Vila de la țară” reprezenta pentru aristocrația romană și un status simbol – şi nu trebuie să ne mire că a fost luată ca model ideal atât de nobilimea italiană renascentistă, cât și de burghezia engleză a secolelor XVIII-XIX, epoca Grand tour-ului pe urmele Antichității. Avem exemple ilustre de proprietari importanţi ai acestor complexe rezidențiale, ca acei prieteni și aliați politici din familia Silia, menționați de Cicero între Roma și mare, sau Livia Drusilla, soţia împăratului Octavian, deținătoarea unei proprietăți puțin la nord de Urbe.

Evoluția sitului

Situl din Selvicciola se află aproape de vechea via Clodia, într-un punct apropiat de o mansio, o staţie de poștă menționată pe Tabula Peutingeriana, harta de epocă imperială copiată în Evul Mediu și păstrată azi la Viena. Complexul era format dintr-o serie de structuri din mai multe epoci:

Inițial (sec. V î.Hr.), se pare că fusese o fermă etruscă, înlocuită de vila romană în secolul III î.Hr. Aceasta era stratificată pe trei niveluri, după morfologia zonei:

- Partea patronală, amenajată în jurul unei curți delimitate de columne, era ridicată pe culmea unui banc de travertin, completat în partea de sud-est cu un zid, pentru a face o bază dreaptă. Extrema sud-orientală este astăzi surpată, cauza fiind eroziunea provocată în timp de pârâul Strozzavolpe.
- Partea productivă se afla pe același banc de travertin, la un nivel inferior, unde a fost găsită o curte înconjurată de structurile tipice: un zdrobitor de măsline, cu un doliarium, recipient mare de ceramică pentru conservarea uleiului, și alte magazii.
- Grajdurile și alte anexe erau amplasate pe o suprafață de tuf, o rocă vulcanică tipică zonei. În același context au fost identificate și câteva gropi pentru resturile menajere (lat. purgatoria).

În epoca lui Octavian (31 î.Hr.-14 d.Hr.), majoritatea componentelor vilei intră într-un proces de renovare şi adăugiri semnificative. În partea productivă se construiește un atrium, o curte cu o cadă de acumulare a apelor și o cisternă, în zona rezidențială se recunosc structurile unei băi (calidarium-ul, camera în care se încălzea apa, cu obişnuitul focar subteran, urmele unei căzi) și resturile unei bucătării. Se observă și temelia unui culoar extern, probabil parte dintr-o terasă cu vedere spre pârâu, prăbușită odată cu coasta de teren pe care era construită.

Întreținerea structurilor are loc și în secolul III d.Hr., când sunt evidente renovările podelelor din ceramică presată și este construit un zid de separare a zonei productive. La temelia acestui zid a fost găsită o monedă cu numele împăratului Filip Arabul (244-249 d.Hr.).

Părăsire și reocupare

Studiul cisternelor, înfundate printre altele cu cioburi de ceramică în uz până la (aproximativ) 450 d.Hr., au sugerat starea de abandon a structurilor în secolul al V-lea. Așadar, când barbarii longobarzi au ocupat-o, proprietatea era deja părăsită, deși locuibilă. Instalarea noilor veniți se recunoaște în special datorită formelor tipice de locuință: bordeiele din lemn și paie. Găurile lăsate de stâlpii acestora în podele sunt grăitoare, de altfel, și în alte cazuri: eclatant este bordeiul din Forum-ul lui Cezar din Roma, instalat probabil în timpul dominației barbarilor goți (493-553) în inima unui oraș de marmură și cărămidă.

În vechile structuri balneare pavajul din ceramică presată este străpuns de stâlpii noilor încăperi, ca și în zona peristiliului. Aceste urme sunt însoțite de resturi de ceramică sigilată africană de tip D, ce arată locuirea certă până în primul sfert al secolului al VII-lea (acest tip ceramic va dispărea la jumătatea secolului, odată cu invazia arabă a provinciei bizantine Africa, astăzi Tunisia).