Sfântul Imperiu în evul mediu târziu
Dacă orașele deja căpătaseră o oarecare importantă în secolul la XII-lea, un secol mai târziu ele se vor înmulți simțitor și statutul lor se va îmbunătăți constant. Acestea variau în caracter:unele cu baze romane, altele ridicate ca centre de administrație regală sau seniorială, unele erau rezidențe, altele contribuiau foarte mult la expansiunea comerțului.
Din pricina unei vieți politice descentralizate în spațiul german, niciunul dintre aceste centru nu va ajunge capitală regală. Ce statut aveau aceste orașe? Unele erau Landesstädte, orașe subordonate unui conducător local, iar altele erau Reichsstädte, orașe imperiale subordonate numai împăratului. Situația politică era mai tensionată dacă orașul nu era o bază de putere pentru principe sau împărat, ci mai degrabă o forță pe care aceștia încercau să o coopteze.
Nu rareori orașele se organizau în ligi, cum ar fi Liga Renană sau Liga Şvabă, ambele învinse în marele război al orașelor (1387-1388) de către o alianță princiară. În munții din Elveția de azi se va organiza o confederație care va reuși să-i răstoarne pe habsburgi și să smulgă independența în 1648. Alte ligi s-au organizat în vederea cooperării economice, cea mai vestită fiind Liga Hanseatică, denumită așa din 1358, condusă de orașul Lübeck.
Nici în orașe societatea nu era egalitaristă. În frunte se aflau câteva familii bogate, care tindeau să se orienteze împotriva nobililor. Schimburile dintre orașe și sate erau mai reduse decât în Anglia, iar cetățenii orașelor rareori le părăseau pentru a deveni nobili de țară. Diferențele mari de viziune între aceste ‘stări’ se vor perpetua până târziu, în epoca industrială. Mai degrabă oamenii de la țară se refugiau în orașe, căci erau locuri relativ sigure. Iar violența era la ordinea zilei, mai ales că puterea centrală nu avea tăria și mijloacele să mențină pacea, de care se făceau responsabili prinții locali. Aceștia puteau să poarte război cu oricine din interiorul Imperiului sau să formeze aliante, fapt care reflecta fărâmițarea politică a spațiului german.
În est, un aspect foarte important încă din secolul al XII-lea îl reprezenta colonizarea teritoriilor slave, sub presiunea demografică. Ordinul teutonilor, în urma unei campanii de creștinare, va pune bazele unui stat în nord-estul imperiului începând cu anul 1226. Prusia se întindea peste o zonă din afara imperiului, de la Vistula la Memel. Două secole mai târziu, teutonii încep să-și piardă din puteri, așa cum o arată și înfrângerea lor la Tannenberg (1410). Înfrângerea decisivă la finele războiului de 13 ani (1453-1466) îi împinge la cedarea Prusiei de vest și dependența față de Polonia.
În 1525 marele maestru al ordinului, Albert de Hohenzollern, trece la protestantism și secularizează averile ordinului, ajungând primul duce al Prusiei. Teritoriile coloniale ale Branderburgului, deținute din 1417 de către familia Hohenzollern, împreună cu teritoriile prusace, nu foarte dezvoltate economic, vor reprezenta ulterior nucleul unui stat care va domina spațiul german în secolele XIX-XX. Aici se va forma o nouă aristocrație, cea a Junkerilor, fiii mai tineri care nu aveau moșteniri și s-au îmbogățit în est, care s-au impus pe planul social și politic al statului prusac.
Creșterea demografică mare din anii 1200-1300 a avut un efect pozitiv asupra condiției țăranilor din est, care s-au bucurat de o libertate mai mare. Ciuma bubonică a schimbat însă situația:pe lângă scăderea drastică a populației, multe sate au fost părăsite și teritoriul arabil redus. Si in est, ca și mai devreme în vest, țăranii au început să fie exploatați din pricina deficitului de forță de muncă. În secolul al XV-lea aveau loc revolte periodice ale țăranilor din pricina pământului și resurselor.
Să aruncăm acum o privire și asupra situației politice. Odată cu moartea lui Conrad din 1254 se sfârșește linia domnitoare a Hohenstaufenilor. Habsburgii devin din 1273 conducătorii Austriri, Styriei si Carniolei, aceeași Habsburgi domnind într-o succesiune aproape continuă, din 1438, până la finele Sfântului Imperiu Romano-German (1806). Puterea se centralizează parțial în timpul primilor Habsburgi, Rudolf și Albert I, dar adevărata reformă constituțională care a avut un efect stabilizator în imperiu a venit odată cu Carol al IV-lea. În Bula de aur din 1356, semnată la Nürnberg, au fost formulate regulamentele pentru alegerea monarhului de către prinții electori. În practică, puterea împăratului scade din ce în ce mai mult. La finele secolului al XV-lea există în imperiu doua tipuri de adunări:Reichstage, dietele la care participau împăratul, prinții, liderii Bisericii, reprezentanții orașelor, etc., și Landtage, dietele teritoriale unde prinții se întâlneau cu reprezentanții claselor privilegiate.
Avem prin urmare un mozaic de teritorii, orașe, castele;7 principate electorale, 25 de principate mari, 90 ecleziastice și peste 100 de teritorii ale conților, la care se adaugă alte teritorii și mai mici. O puzderie de fragmente politice cu un liant fragil, împăratul, care se preocupa mai mult de posesiunile sale dinastice. Habsburgii detineau teritorii până în Tarile de Jos, Aragon, Castilia, Italia și Burgundia, atât surse de putere cât și de slăbiciune.
Din punct de vedere cultural, asistăm la umbrirea literaturii cavalerești în favoarea producțiilor urbane. Menestrelii au fost înlocuiți cu cântăreții de la oraș, precum faimosul Hans Sachs. Începând cu secolul al XIV-lea, dialectul german predominant începe să semene din ce în ce mai mult cu Hochdeutsch. Sunt fondate mari universități:Praga, Viena (1365), Heidelberg (1386), Leipzig (1409), Tübingen (1477), Wittenberg (1502). În paralel cu educația de sorginte latină se dezvoltă tot mai multe produse în limba populară, nu în ultimul rând datorită ascensiunii noii clase de birocrați și savanți laici, parte a mișcării umaniste.
Biserica încă se bucura de un prestigiu imens. Episcopii aveau propriile drepturi, iar uneori regulile ecleziastice erau mai opresive pentru oamenii de rând. Dar și aici predominau disensiunile interne;de pildă relațiile cu papa erau mereu tensionate, după cum o arată evenimente precum controversa Consiliilor Generale, care se pretindeau superioare lui. Apar și germenii reformei, prin tot felul de curente eretice ca cel al husiților din Boemia.
Oricum, în mediul popular religia era prea puțin afectată de disputele dogmatice. Aici, creștinismul se îmbina cu superstiția și elementul magic, toate subordonate unui sentiment general de teamă exploatat de către Biserica ce solicita donații în bani sau muncă în schimbul unei vieți de apoi mai bune. Omniprezența morții era o realitate curentă (o vedem sugestiv simbolizată la Albrecht Dürer) pe care oamenii sperau să o controleze cu ajutorul practicilor religioase.
În concluzie, modelul politic din acest spațiu este un sistem descentralizat și o monarhie slabă, aspecte explicabile atât prin mărimea teritoriului și prin absența unei clare delimitări geografice cât și prin aspecte ce țin de distribuția puterii. În spațiul german prinții au căpătat puteri considerabile nu numai de pe urma feudelor, ca în Franța, unde rămâneau loiali regelui. Administrarea provinciala depindea mai mult de posesia alodiului decât de feudele deținute de împărat. Importante mai sunt și natura electiva a monarhiei, precum și caracteristicile diferitelor aristocratii regionale. În plus, problema lipsei de centralizare este una a istoricilor moderni și contemporani, nu a oamenilor de atunci, pentru care experiențele politice cu sigurantă că aveau un caracter preponderent local. Iar dincolo de fragmentare, nu trebuie totuși să uităm că dinamismul vieții urbane și intelectuale din această epocă a adus o contribuție însemnată civilizației europeane în general.
