Serviciile secrete și criza iugoslavă
În primii ani după cel de-al Doilea Război Mondial, concomitent cu eforturile susținute pe plan intern pentru a crea un nou regim politic în Iugoslavia după modelul existent în Uniunea Sovietică, al cărei prestigiu internațional crescuse ca urmare a victoriei obținute în războiul împotriva celui de-al treilea Reich, Iosip Broz Tito era preocupat și de reorganizarea hărții geopolitice în Balcani. Pe acest fond, la puțin timp după terminarea războiului, liderul iugoslav a început să exercite presiuni asupra Albaniei cu intenția de a face din această țară a șaptea republică a Federației Iugoslave.
Proiectul „Federația Balcanică”
Primele succese nu s-au lăsat așteptate: în iulie și noiembrie 1946 au fost semnate o serie de acorduri vamale, monetare și de cooperare între cele două țări, care arătau clar intențiile liderului de la Belgrad. Planul acestuia a început să prindă un contur la începutul anului 1948, când Tito a vrut să treacă sub comandament iugoslav armata albaneză și să trimită trupe pe teritoriul Albaniei, sub motivația de a o apăra împotriva „fasciștilor greci”. Conducătorii de la Tirana, derutați și chiar speriați de cele ce puteau să se întâmple, au înștiințat imediat Moscova.
Pe de altă parte, proiectul lui Tito de a crea o Federație Balcanică, în care să fie inclusă și Bulgaria - deși la început a avut și sprijinul liderului comunist de la Sofia, Gheorghi Dimitrov-, se pare că a stârnit în capitala Bulgariei și unele nemulțumiri legate, în primul rând, de rolul secundar rezervat acestei țări în cadrul federației proiectate. Dar rolul esențial în eșuarea proiectului Federației Balcanice a revenit Moscovei.
Interesele sovietice în Balcani și în sud-estul Europei în general puteau fi cel mai bine servite nu de o construcție statală mare, ci de existența unor state mici care să se subordoneze intereselor Marii Uniuni Sovietice, și atunci Moscova a spus un „niet” clar și hotărâtor proiectului Federației Balcanice.
Ruptura
Toate aceste acțiuni, care nu aveau drept scop decât acela de a modifica raporturile de forțe dintre statele comuniste, l-au iritat la maximum pe Stalin, întărindu-i hotărârea de a lua măsuri în consecință împotriva Iugoslaviei și a lui Tito, cu atât mai mult cu cât acesta dădea semne evidente că nu vrea să se supună orbește ordinelor Moscovei.
Ruptura între cele două state a cunoscut o rapidă evoluție: la jumătatea lunii martie 1948, Stalin a anunțat retragerea consilierilor militari și economici sovietici. Apoi, trei luni mai târziu, prin intermediul Kominformului, reunit la București (20-28 iunie), a condamnat politica promovată de liderul iugoslav, considerându- l „trădător al socialismului”, „omul care intenționa să destrame sistemul socialist”.
Citirea Raportului respectiv la reuniunea de la București, de către Gheorghiu-Dej, la solicitarea expresă a lui Stalin, în care erau cuprinse asemenea critici dure, a cauzat o înrăutățire bruscă a relațiilor dintre România și Iugoslavia. Deși se pare că Gheorghiu-Dej și ceilalți participanți nu erau convinși de veridicitatea celor cuprinse în Raport, aceștia, din motive lesne de înțeles, au aprobat în unanimitate documentul prezentat și au declanșat o adevărată campanie împotriva lui Tito și a Iugoslaviei, jucându-și bine rolurile pe care Stalin le concepuse și reușise, prin tenacitatea-i caracteristică, să le pună în scenă.
Tendințele „expansioniste” ale liderului iugoslav în zona Balcanilor aveau să-l determine pe ambițiosul Stalin să recurgă și la măsuri extreme: a dat ordin serviciilor secrete sovietice să-l asasineze pe Tito. Planul de asasinare, conceput în trei variante (infectarea cu bacterii de holeră; împușcarea în timpul unei recepții oferite de Ambasada Iugoslaviei de la Londra, cu ocazia unei vizite întreprinse de Iosip Broz Tito în Marea Britanie; folosirea unei arme speciale în timpul unei ceremonii la Belgrad), a rămas în vigoare până la moartea lui Stalin.
După această dată, când se produce împăcarea cu Tito, Gheorghiu-Dej este nevoit să-și ceară scuze față de acesta, arătând că fusese forțat să prezinte acel raport, neavând în împrejurarea respectivă posibilitatea și nici puterea de a se eschiva. Sunt însă și unele informații potrivit cărora Dej l-ar fi prevenit pe Tito, printr-un curier special, să nu vină în România, întrucât bănuia că Stalin ordonase lichidarea sa. Acest plan de asasinare a lui Tito a fost făcut public abia în anul 2000, în cadrul unei reuniuni a foștilor șefi ai serviciilor de informații ce a avut loc la Sofia.
Misiunile serviciilor secrete în perioada crizei
Fiind convinse de producerea unei schimbări radicale în situația operativă, datorită tensiunii crescânde a relațiilor româno-iugoslave, serviciile de informații ale României s-au organizat rapid pentru a face față ofensivei anticipate a serviciilor speciale din țara vecină. Activitățile specifice derulate pe această linie au fost conduse de către un colectiv din cadrul Secției Externe a aparatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în fruntea căruia se afla Ghizela Vass (foto dreapta).
Acest colectiv ținea legătura permanentă cu centrul coordonator de la Moscova, unde se afla și Pera Popidova, un fost colaborator apropiat al lui Tito în timpul celui de-al doilea război mondial, dar care trecuse în tabăra opusă, conducând - în conformitate cu indicațiile Kremlinului - „lupta emigrației iugoslave antititoiste”. În România, emigranții iugoslavi antitoiști erau concentrați în mai multe centre, a căror conducere era asigurată de Ata Opoevici, care se subordona lui Popidova și coopera activ cu grupul condus de Ghizela Vass.
Membrii organizației conduse de Opoevici desfășurau o intensă propagandă împotriva lui Tito și a „titoismului”, prin intermediul ziarului ce-l editau în țara noastră, prin difuzarea de manifeste, precum și prin utilizarea unui post de radio de care dispuneau în acest scop. Organizația respectivă avea ca obiective prioritare: protejarea emigrației iugoslave de penetrările SDB (Serviciul de Securitate a Statului din Iugoslavia) și infiltrarea în Iugoslavia a unor agenți valoroși sau emisari comuniști, a căror misiune o constituia obținerea de informații, difuzarea de materiale de propagandă și organizarea de nuclee ostile politicii lui Tito în organizațiile de partid, în structurile armatei și ale securității din Iugoslavia.
Acțiunile de diversiune ale organizației lui Opoevici au fost sprijinite în mod constant de către serviciile speciale românești, care desfășurau și acțiuni autonome (în afara celor de sprijinire a emigrației iugoslave antititoiste), dispunând și ele de agenturi proprii cu rol contrainformativ pentru a preveni infiltrările din partea SDB, dar și cu scop ofensiv, de penetrare a unor locuri și medii din spațiul iugoslav.
Ofensiva serviciului de informații iugoslav...
În același timp, SDB-ul, pe lângă interesul manifestat față de emigrația iugoslavă din România, avea ca obiectiv prioritar contracararea și demascarea complotului pus la cale de către Kremlin, încercând în același timp să atragă atenția românilor asupra faptului că s-au lăsat antrenați într-un joc străin intereselor țării lor și că sunt victimele aceluiași scenariu sovietic. Acțiunile derulate de către serviciile de spionaj iugoslave în, și cu privire la România vizau atât implantarea de agenți în zonele de interes, cât și interogarea și recrutarea de agenți din rândul emigranților români aflați în lagărele de la Kovacito și Zrenianin sau în închisorile iugoslave.
Prin aceste demersuri se urmărea identificarea eventualilor agenți trimiși sub acoperire de Securitatea română și obținerea de informații relevante din partea refugiaților, îndeosebi din rândul celor care au activat în administrație, în armată ori în partide politice. Astfel, în aprilie 1949, Mihai Răuț, fost ministru din partea PNȚ, a fost interogat de organele iugoslave cu privire la situația politică din România. Asemănător s-a procedat și cu Alexandru Bunescu, fost director la Monitorul Oficial și secretar adjunct al PNȚ, care a fost obligat să prezinte un raport despre activitatea partidului, iar ministrul Petală a expus în detaliu activitatea ministrului afacerilor externe.
Acțiunile de spionaj ale SDB au fost rodnice, având în vedere că în perioada noiembrie 1948 - martie 1951 această structură a reușit să infiltreze pe teritoriul românesc circa 40 de agenți, cei mai mulți dintre ei având sarcina de a culege informații din zona de frontieră, de a difuza materiale de propagandă cu conținut diversionist sau revizionist ori de a-i sprijini pe cei care doreau să părăsească România, iar alții urmau să-și desfășoare activitatea informativă pe o durată mai lungă și sub identități false.
Majoritatea agenților aveau rude și cunoștințe în România, pe care urmau să le folosească drept puncte de sprijin în rezolvarea sarcinilor specifice ce le aveau de îndeplinit pe timpul prezenței în țara noastră. Baza recrutării acestora o constituia fie convingerea, fie șantajul moral sau specularea unor vicii, interesul material etc., în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte. Instruirea și dirijarea lor se efectua în casele conspirative ale SDB din Vârșeț, Zrenianin și Biserica Albă. La terminarea stagiilor de pregătire, agenții jurau credință față de instituția care i-a creat, fiind conștienți că viața și libertatea familiilor rămase în Iugoslavia depindeau de conduita acestora pe timpul misiunilor în exterior.
... și reacția contraspionajului românesc
De remarcat este faptul că începutul acestei ofensive a spionajului iugoslav nu a surprins cu aproape nimic contraspionajul românesc, acesta aflându-se deja pe poziții de apărare, amplasate în punctele-cheie ale principalelor acțiuni informative inițiate de adversarul său de la Belgrad. Organele de informații ale României au inițiat și derulat în această perioadă o serie de măsuri preventive, reușind să identifice din timp și să dejoace intențiile serviciilor secrete iugoslave și, mai ales, acțiunile informative organizate la Vârșeț, Biserica Albă și Belgrad.
În același timp, acestea au aplicat și unele măsuri represive, ce erau reglementate prin lege, asupra tuturor agenților și legăturilor lor ce acționau contra intereselor românești. În confruntarea cu serviciile de informații iugoslave, contraspionajul românesc a înregistrat o serie de succese, dar și unele neîmpliniri și chiar înfrângeri. Unul dintre succesele înregistrate îl constituie „căderea” lui Alexandru Gavrilovici, președinte al comunității iugoslave din România în perioada 1916-1949.
Despre acesta s-a stabilit că, încă din anul 1922, a fost „curtat” de către diplomații iugoslavi aflați la post în țara noastră care, exploatându-i sentimentele naționaliste, l-au angrenat, treptat, în culegerea de date și informații din domeniul militar, cu accent pe cunoașterea unor aspecte legate de poziția geografică și profilul unor unități, mișcările de trupe, dotarea tehnică și efectivele acestora, starea de spirit în rândul ostașilor etc.
De-a lungul timpului, cel în cauză a mai fost preocupat și pentru cunoașterea situației economico-financiare a României, prin exploatarea informativă a unor legături pe care și le crease în cadrul Ministerului de Finanțe, de situația lui Lucrețiu Pătrășcanu, de rolul jucat de Iosif Chișinevschi în conducerea politică de la București, precum și cu privire la volumul exploatărilor din regiunile petrolifere. Pentru faptele săvârșite, Alexandru Gavrilovici a fost acuzat și judecat de către Tribunalul Militar București și condamnat în anul 1950 la 15 ani temniță grea și 10 ani degradare civică.
Descoperirea, rând pe rând, a cazurilor de spionaj iugoslav pe teritoriul României a determinat centrala SDB să-și reconsidere activitatea și să-și adapteze tactica și strategia în funcție de evoluția situației operative în spațiul românesc. De asemenea, a luat măsuri de expulzare sau de repatriere „la cerere” a mai multor grupuri de emigranți români aflați în lagărele și închisorile iugoslave. În același timp, a sprijinit trecerea în România a multor persoane ce pozau drept „refugiați politici” iugoslavi.
Mulți dintre aceștia, printre care și agentul Dimitrie Petrov, s-au infiltrat în aparatul administrației de stat sau în alte obiective de interes național, cu ajutorul cărora SDB a reușit să acceadă la informații din domeniile politic, economic și militar, cauzând prin aceasta prejudicii importante țării noastre. De altfel, cazul Petrov, pe lângă evidențierea deficiențelor existente în dispozitivele contraspionajului românesc, a avut ca urmare și înrăutățirea relațiilor cu Uniunea Sovietică, care a reacționat dur, atenționând factorii responsabili de la București, de faptul că s-ar fi dovedit incapabili de a asigura securitatea trupelor Armatei Roșii staționate pe teritoriul României și față de care rețelele de spionaj iugoslave manifestau un interes deosebit.
Succesele mai importante înregistrate în această perioadă de spionajul iugoslav pe teritoriul țării noastre s-au datorat, în principal, atât ofițerilor SDB care au acționat sub acoperire diplomatică, cât și cooperării cu structuri similare informative americane și britanice. De remarcat este faptul că, după anul 1955, odată cu detensionarea relațiilor dintre România și Iugoslavia, organele de informații și contrainformații din ambele țări au fost orientate spre alte obiective, iar prin două decrete ale Consiliului de Stat, din 16 iunie și 6 iulie 1956, 70 de condamnați în procesul „titoiștilor” au fost grațiați de restul pedepselor pe care le mai aveau de executat.
