Sculptorul David d’Angers şi Napoleon. Respectul pentru general, disprețul pentru împărat

Revoluția franceză din anul 1789 avea să aducă satisfacții tuturor celor care visau la prăbușirea Vechiului Regim și la instaurarea Republicii. Cele două năzuințe ale revoluționarilor se împlinesc atunci când, în anul 1792, la 21 septembrie, regele Ludovic al XVI-lea este înlăturat și este proclamată Republica franceză. Euforia de după acest moment a fost cea care a creat instabilitatea din timpul Convenției Naționale (1792-1795), atât sub dominația girondinilor, cât și a terorii iacobine, a contribuit la eșecurile militare din timpul Directoratului (1795-1799), a inspirat impunerea Consulatului (1799-1804) și a culminat cu proclamarea primului consul, Napoleon Bonaparte, ca împărat al Franței (1804).

Revenirea la regimul monarhic avea să antagonizeze societatea franceză, să alimenteze opoziția la noul regim cu elementele virulente republicane, care își văzuseră opera revoluţionară compromisă odată cu proclamarea primului imperiu francez. Un reprezentant al acestei opoziții republicane furibunde este și Pierre Jean David, cunoscut după locul nașterii ca David din Angers, cel mai solicitat și mai popular sculptor francez al zilelor lui (prima jumătate a secolului al XIX-lea). 

Viața lui David din Angers, născut în 1788, a fost marcată de tatăl său, Pierre Louis David, care era sculptor pe lemn și care, pe lângă pasiunea pentru sculptură, i-a insuflat fiului său spiritul republican și detestarea Vechiului Regim; Pierre Louis s-a numărat astfel printre primii înrolați în Armata Republicană care, după executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la 21 ianuarie 1793, va avea de luptat pe două fronturi: cel intern, împotriva regaliștilor contrarevoluționari, și cel extern, deoarece întreaga Europă conservatoare se coalizase împotriva Franței revoluționare. 

Studii întrerupte – şi schimbarea de atitudine vizavi de Napoleon.

Un moment definitoriu în devenirea umană și artistică a lui David din Angers este legat de soarta Școlii centrale din Angers, acolo unde tânărul Pierre Jean a luat primele lecții de sculptură. Inaugurată la 21 martie 1796 și concepută ca școală de excelență și de perfecționare a elevilor de elită, care sunt în mod esențial indignați de progresul lent și treptat al colegilor, această instituție de învățământ, recunoscută ca având sorginte republicană, este transformată în liceu în urma reformei din mai 1802, când Franța deja era organizată sub formă de Consulat, iar Napoleon Bonaparte era prim-consul. Astfel, vechea școală care își propunea să antreneze spiritele rare și excepționale, care să nu servească politicilor nocive impuse de autorități, se transforma într-una mai puțin dornică să elibereze tineretul, și mai degrabă să-l aducă în postura de propagator al doctrinelor „omului de geniu” aflat în fruntea Franței. 

Această reformă, nu doar organizațională, dar și curriculară a învățământului francez, avea să întrerupă brusc studiile tânărului Pierre Jean, care vedea în noile licee instituții monarhice și războinice și în care independența sau libertatea erau doar cuvinte bune de citit numai în cărțile clasice ale Greciei sau Romei antice. Evenimentul îl va marca pe tânărul angevin , crescut, după cum am văzut, într-o familie cu puternice convingeri republicane și educat într-o școală republicană. El recunoștea peste ani că, atunci când și-a întrerupt studiile, a încercat un resentiment profund față de soldatul care repurtase acele victorii pe care dorea să le ilustreze cândva în lucrările sale. Era vorba, desigur, despre generalul Bonaparte. Nu trecuse mult de la 18 Brumar (9 noiembrie 1799), când acesta, sub pretextul că republica se afla în pericol, a dat lovitura de stat prin care se instituia Consulatul ca nouă formă de guvernare a Franței, în care rolul determinant revenea primului consul, Napoleon. De acum, David din Angers nu va înceta să distingă două ipostaze în viața cuceritorului Arcolei : el va respecta amintirea generalui Bonaparte, dar nu-l va ierta pe împăratul Napoleon I.

Cinci ani la Roma.

Validarea oficială a valorii artistice a lui David din Angers vine în anul 1811, atunci când sculptorul obține Grand Prix de Rome , cu basorelieful „La Mort d’Epaminondas ”, și obține astfel o bursă de studiu la Vila Medici, sediul Academiei de Arte Plastice din Roma. Va sta aproape cinci ani la Roma, timp în care este pus în contact cu operele antice și cu artiști din întreaga Europă. Pentru un artist din secolul al XIX-lea, obținerea acestui mare premiu reprezenta garanția unor comenzi bănoase, dar pentru tânărul David șederea la Roma a fost nu doar un pas esențial în formarea sa ca artist, dar și mijlocul prin care a fost ținut departe de regimul din țara natală, pe care îl dezaproba ferm, deoarece această perioadă de timp a coincis cu ultimii ani ai domniei lui Napoleon. 

Revenirea în țara natală se produce în primăvara anului 1816 și, deși „ocupația” napoleoniană dispăruse, iar David se întorcea cu entuziasm și cu speranța unui nou început republican pentru Franța, o altă ocupație străină (1.200.000 soldați), instaurată după Waterloo, avea să-i producă o mare deziluzie. El traversează Parisul ocupat și observă cum aliații golesc Muzeul Luvru de toate obiectele neprețuite pe care Napoleon le adusese din toate capitalele Europei, cum în toate piețele și grădinile publice se așezaseră batalioanele prusace, rusești, austriece și engleze. Această imagine a decăderii naționale și insolența afișată de învingători îi provoacă o suferință pe care nu o poate alina nici cu gândul că acesta este prețul pe care orice cuceritor este îndreptățit să-l ceară. 

În consecință, părăsește Franța invadată și se îndreaptă spre Anglia, acolo unde spera să-l întâlnească pe sculptorul britanic Flaxmann , ale cărui lucrări le admirase în perioada studiilor din Italia – dorea să se perfecţioneze în atelierul maestrului englez. Se pare însă că pentru Flaxmann a contat mai mult țara de unde provenea David, și nu tinerețea, talentul, exilul sau sărăcia celui care îi cerea o mână de ajutor. Refuzul primit îl face pe tânărul angevin să exclame: „Meschină pasiune trebuie să ai ca să întrebi nefericitul de unde vine, de parcă nefericirea ar avea o țară!”

Refuzul.

Urmează să se întoarcă în Franța, după ce își vinde din haine și face rost de bani, dar nu înainte ca destinul să-i mai pună la încercare tăria convingerilor. De prezența tânărului sculptor francez aflat la Londra află o doamnă din înalta societate – aceasta se prezintă în fața lui ca vorbind în numele unei campanii de subscripții care îi propune să realizeze un monument comemorativ al bătăliei de la Waterloo. Contrariat de propunerea făcută, considerând-o o ofensă la adresa patriotismului său, şi înainte de a i se comunica contravaloarea lucrării, David refuză, aducându-și aminte de un alt refuz celebru: ,,Mai degrabă mi-aș fi tăiat degetul mare!”  

Atunci când David d’Angers va reveni la Londra, în 1829, și este deja o autoritate în sculptura franceză, va observa monumentul închinat anului 1815 și va declara auditoriului că oferta de a realiza el lucrarea fusese făcută în condițiile în care: ,,Acum 13 ani fugeam de invazia cazacă. Flaxmann tocmai îmi întorsese spatele. Se știa că sunt sărac. Era cunoscut și ceea ce simțeam pentru Napoleon. O persoană care se învârtea în cercurile înalte credea că mă va seduce propunându-mi executarea acestei meschinării. Am refuzat”.

Cele două oferte.

Consacrarea lui David d’Angers are loc după a doua abdicare a lui Napoleon, în timpul restaurației dinastiei de Bourbon, când regele Ludovic al XVIII-lea decide să amenajeze Piața Ludovic al XVI-lea, actuala Place de la Concorde, cu statuile a 12 eroi din istoria Franței. Realizarea uneia dintre aceste statui, Marele Condé , revine fostului profesor al lui David, de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Philippe-Laurent Roland, care însă își găsește sfârșitul în vara anului 1816 – astfel că, pentru realizarea statuii, este ales cel mai promițător elev al acestuia: David din Angers. Dezvelirea lucrării, în 1817, avea să-i aducă autorului, pe lângă aplauze unanime, gradul de cavaler al Legiunii de onoare (1825), statutul de membru al Institutului francez și de profesor la Școala de Arte Frumoase din Paris (1826). Este recunoscut ca sculptor național atunci când primește oferte de lucrări publice, care au devenit piese de tezaur ale poporului francez, lucrări care, inevitabil, reliefează nu doar măiestria sculptorului, dar și trăinicia principiilor politice ale omului aflat în spatele operei. Dintre aceste oferte de lucrări de magnitudine se detașează două. O va accepta pe prima, și o va declina pe a doua. 

Prima dintre ele vine în anul 1830, după înfrângerea Revoluției celor trei zile glorioase (27, 28, 29 iulie), când clădirea Panteonului din Paris este secularizată, iar principiul fondator al acestuia – „Aux grands hommes, la patrie reconnaissante” (Marilor bărbați, patria le este recunoscătoare) – este reabilitat. Drept urmare, pentru refacerea frontonului Panteonului este solicitat David din Angers. Va accepta lucrarea și pentru că singura condiție impusă de la bun început de către autorități a fost aceea de a respecta principiul fondator al Panteonului. Foarte lăudată și criticată deopotrivă, lucrarea îi omagiază pe eroii Republicii, fiind singura operă a sculptorului angevin în care îl regăsim pe Napoleon Bonaparte. Dar, amănunt esenţial, în ipostaza de general.

A doua ofertă vine în anul 1840, când David d’Angers primește din partea ministrului instrucțiunii publice, Victor Cousin, fostul său coleg de la Institutul francez, propunerea de a realiza decorarea mormântului lui Napoleon cu 12 medalioane care să reprezinte victoriile Împăratului. Deși este conștient de importanța monumentului, de faptul că acesta va deveni un loc în care generațiile viitoare vor fi atrase, fiind, de asemenea, informat de strălucirea care se va reflecta asupra numelui său dacă va realiza lucrarea, David refuză. Motivul era uşor de ghicit pentru cei care-i cunoşteau crezul, punctele de vedere: monumentul ar fi trebuit să cinstească memoria Împăratului Napoleon I și, după cum se știe, dalta sculptorului francez nu acordase omagiul decât generalului Bonaparte!

Republican în inimă și-n simțiri, David d’Angers aparține prin geniul său culturii franceze. A rămas în mentalul colectiv drept fervent susținător al democrației și opozant de prim rang al regimului napoleonian, fapt subliniat de artist şi atunci când, în anul 1838, își motiva refuzul de a realiza statuia reginei Hortensia a Olandei : ,,Apartenența mea la democrație, religia vieții mele, a stabilit o barieră de netrecut între simpatiile mele și familia Împăratului Napoleon”. Şi credem că această libertate a conștiinței e cea care a asigurat nemurirea lui David d’Angers mai mult decât monumentele cărora le-a pus ștampila frumuseții.  

Bouton, Victor, Profils révolutionnaires par un crayon rouge, Typographie Beaulé et Maignand, Paris, 1849
Eaton, Cady, A handbook of modern French sculpture, Editura Dodd, Mead and Company, New York, 1918
Jouin, Henry, David d’Angers, sa vie, son oeuvre, ses écrits, et ses contemporains, E. Plon. Imprimeurs - Editeurs, vol. I, Paris, 1878
Jouin, Henry, David d’Angers, sa vie, son oeuvre, ses écrits, et ses contemporains, E. Plon. Imprimeurs - Editeurs, vol. II, Paris, 1878
Langlois, Blordier, Angers et le departement de Maine et Loire: 1787-1830, Imprimerie-Librairie de Victor Pavie, Angers, 1837
http://archives.angers.fr/aide-memoire/angers-en-dates/almanach-d-angers/1789-1800/index.html