Scrierea Istoriei în mod corect

Societatea contemporană trăiește în plină viteză și fiecare om dorește să se afirme prin ceva. Intelectualii doresc să creeze teorii senzaționale pentru a se bucura de glorie și bani, popularitatea putând să aducă înalte titluri academice.

Al Doilea Război Mondial a fost în centrul atenției și s-a trecut după 1989 la studierea arhivelor pentru aflarea documentelor prin care să fie eliminate influențele comuniste. Au fost găsite acte deosebite, dar concluziile emise n-au fost cele corecte. Tunul a fost întotdeauna un simbol al puterii și salvele de artilerie sunt trase cu prilejul unor festivități pentru a sublinia prestigiul unei țări și în amintirea unor evenimente istorice deosebite. 

Cercetătorii români au descoperit în arhivele militare o listă cu livrările de tunuri germane din perioada decembrie 1940 – 1 iunie 1941 și s-a ajuns la concluzia că aliatul de la Berlin și-a cam bătut joc de țara mică din Carpați și n-a vrut să întărească armata ce se afla pe flancul drept pentru a nu se strica echilibrul de forțe cu Ungaria, alt aliat al Reich-ului. 

Nici măcar nu se mai uită cineva la datele istorice ce sunt imprimate pe baza sursei istorice inestimabile pentru analiza problemei. Dacă se ține cont de cine se afla la putere la Berlin, teza cercetătorilor români este absolut adevărată. 

Cum putea Adolf Hitler să fie om de încredere și să facă o faptă bună? A impus numai propriile interese și Ion Antonescu a fost obligat să accepte. Interesant este că istoricii români sunt pur și simplu orbiți de propriile păreri și nici cu calculele nu mai stau bine. 

Germania a oferit României, printre alte, 255 de tunuri Schneider de calibrul 105 mm, guri de foc ce erau bune pentru a acționa în divizioane independente pentru sprijinirea armatelor și a corpurilor de armată. Erau arme performante, capabile să execute bombardamente împotriva artileriei inamice, dar ar fi avut nevoie de mai multe mijloace motorizate și de muniții din belșug. 

 Au fost livrate și 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm, piese asemănătoare fiind și în dotarea diviziilor germane de infanterie. Proiectilele perforante au fost inițial bune pentru străpungerea blindajelor tancurilor, dar tehnica a evoluat și carele de luptă grele au devenit invincibile la lovituri și de la distanță mică. 

Metalurgiștii au fost capabili să ofere oțel în cantități mari și înalt aliat. În plus, mașinile militare noi aveau plăcile metalice sudate și nu nituite, ceea ce sporea rezistența în cazul loviturilor directe. 

Artileriștii germani erau șocați să vadă cum un KV-1 poate să primească sute de proiectile și apoi să strivească cu șenilele tunulețele cu care conducerea de la Berlin i-a trimis pe front. Popoarele zise inferioare aveau armament mai bun decât superiorii naziști. Specialiștii regimului național-socialist au fost orbiți de succesele inițiale și n-au înțeles nimic din evoluția mașinilor blindate.  

 Niciodată trupele române n-au primit atâtea tunuri într-un timp așa de scurt, dar a rămas șablonul că Germania n-a vrut să ajute și se dă înainte cu scrisul fără să se mai gândească autorii și la analiza datelor pe care le publică.

  Gurile de foc sunt periculoase prin forța distrugătoare a proiectilelor, dar importantă este observarea din adăpost a câmpului de luptă și calcularea corectă a distanțelor până la obiectiv. Partea română a fost interesată de luneta-foarfecă și partea germană a trimis până la 1 iunie 1941 1.613.

 Istoricii români au mai găsit o metodă prin care să minimalizeze ajutorul german și să sublinieze lipsa de interes a Berlinului pentru dotarea aliatului de la Dunăre: au fost livrate numai armele care satisfăceau poftele naziste. Autorii subliniază că tunurile antiaeriene erau cele mai multe pentru că ocrotirea petrolului din Prahova era vitală pentru Reich. 

Au fost trimise în această fază 1.300 de tunuri de diferite calibre și misiuni, 669 fiind guri de foc antitanc. Procentul trece de jumătate și totuși concluzia este absolut alta. Dacă adăugăm tunurile de câmp și pe cele de Schneider, se observă imediat că Germania n-a neglijat interesele României și a trimis armele necesare opririi blindatelor sovietice. Se știa că Stalin are mari rezerve de tancuri și trupele române au primit ceea ce aveau în dotare și diviziile germane.

 Tunurile sunt arme interesante, dar nu pot acționa dacă distanța dintre infanterii pe câmpul de luptă scade. Sunt necesare mijloace de acțiune apropiată și cele mai periculoase sunt grenadele. Micile bombe generatoare de schije metalice au fost concepute special pentru a provoca multe victime și industria metalurgică oferea corpuri dantelate din fontă pentru o sfâșiere cât mai rapidă a învelișului. 

Ofițerii germani au constatat că partea română este deficitară la acest capitol și livrările au fost accelerate. Au sosit două milioane de grenade, mai multe decât a trimis Franța în prima conflagrație mondială. Au fost oferite și 1.290.000 de focoase pentru producție locală, dispozitivele care reglau declanșarea exploziei fiind partea cea mai elaborată a armei defensive. Este interesant că au fost și livrări de materiale explozibile, 350 de tone fiind sosite până la data efectuării bilanțului.

 Prelucrarea informațiilor din documentele istorice trebuie să fie realizată în permanență, dar această muncă trebuie să fie făcută numai în spiritul adevărului. Nu se vede nici urmă de intenție să lipsească trupele române de tehnică de luptă performantă. Au fost trimise piese de captură antitanc exact cum aveau și diviziile Wehrmacht-ului. 

Gurile de foc de origine franceză erau potrivite pentru că artileria română folosea armament de aceeași origine și calibru. Ar fi fost interesant pentru Hitler să lase cu intenție o întreagă armată germană printre unități foarte slab înarmate.

Bibliografie minimală

Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1953.
Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, București, 1988.
Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.
Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.
Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.
Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.
Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.
Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.
Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984. 
Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.
Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.
Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.
Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.
Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.
Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.
Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.
Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.
Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.
Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.
Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.
Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.
Zamfir, Zorin, Jean Banciu, Tratat de istorie universală Al Doilea Război Mondial, vol. III, Pro Univesitaria, București, 2009.