Școala Națională de Medicină și Farmacie

La 29 iulie 1857, la București, era înființată, sub conducerea lui Carol Davila, Școala națională de medicină și farmacie, care își propunea să formeze ofițeri de sănătate și farmaciști ,,pentru serviciul sanitar al armatei, al spitalelor și districtelor, precum și veterinari”. 

Era stabilit un număr de 110 elevi, dintre care 40 pentru armată, 50 pentru districte și 20 pentru farmacie. Printre materiile studiate se numărau chimia, fizica, farmacia, anatomia, fiziologia, obstetrica, bolile de femei și de copii, igiena, medicina legală și arta veterinară. Predarea științelor medicale avea la bază programa școlilor din Franța. Trebuie menționat că școala nu elibera diplome de doctor în medicină; acestea puteau fi obținute de cei mai buni dintre elevii școlii la Facultatea de medicină din Paris, după ce, în prealabil, pretendenții susțineau examenul de bacalaureat în științe organizat după regulile sistemului francez, scrie Muzeului Municipiului București, pe pagina de Facebook a instituției. 

Școala națională de medicină și farmacie, recunoscută de guvernul Franței, elibera diplome de ofițeri de sănătate și maeștri în farmacie și de veterinari, care erau echivalate cu cele ale instituțiilor similare franceze.

La Școala națională de medicină și farmacie se intra prin concurs. Candidații trebuiau să aibă între 16 și 18 ani și să fi absolvit patru clase gimnaziale. Perioada de învățământ era de 8 ani, dintre care 5 ani de studii și 3 ani de serviciu în spitale. Deși școala avea o organizare militară, iar elevii erau considerați soldați, totuși aceștia nu erau încadrați în corpul oștirii. 

Regulamentul Școlii naționale de medicină și farmacie (1858), exemplar cu dedicația lui Carol Davila pentru Vasile Alecsandri (sursa: Teodor Ilea, Iuliu Ghelerter, Benone Duțescu, „Învățământul medical și farmaceutic din București. De la începuturi până în prezent”) 

Pentru a obține gradul de ofițeri de sănătate, elevii erau supuși unor examene extrem de riguroase: Examenul I: anatomia și fiziologia, cu o ,,cercare” de disecție și o preparație anatomică. Examenul II: patologia generală, internă și externă, aparate de fracturi; operații. Examenul practic consta dintr-o ,,cercare” de medicină operatorie și aplicarea unui aparat de fracturi. Examenul III: istoria naturală, chimia medicală și farmacia, fizica medicală. Examenul IV: materia medicală și terapia, igiena, medicina legală, cu redactare de formule și un raport de medicină legală. Examenul V: clinica internă, clinica externă, obstetrica. Așa-numitele ,,cercări” practice constau în elaborarea unei lucrări scrise despre o problemă medicală sau chirurgicală, precum și în examinarea unor bolnavi aflați într-un spital, cu obligația de a stabili diagnosticul și de a recomanda tratamentul.

În ceea ce privește Școala de farmacie, aceasta a urmat, în semestrul de vară 1860-1861, un program independent de studii, care cuprindea botanica, farmacognostica, zoologia, farmacologia, materia medicală, chimia, limba latină și limba franceză. 

Condica elevilor Școlii naționale de medicină și farmacie (sursa: Teodor Ilea, Iuliu Ghelerter, Benone Duțescu, „Învățământul medical și farmaceutic din București. De la începuturi până în prezent”)

Pe măsură ce științele medicale se dezvoltă, școala beneficiază de noi catedre, precum cea de anatomie microscopică și histologie, unde preda dr. Ludovic Fialla, sau cea de igienă și salubritate publică (dr. Iacob Felix). Totodată, se țineau cursuri de medicină legală (dr. Gheorghe Atanasovici) și de recrutare și reformă (dr. Andrei Fotino). 

Noul cadru creat după unirea Principatelor Române (1859), când serviciile sanitare au fost adaptate noilor realități, precum și nevoia tot mai mare de cadre medicale, farmaceutice și veterinare, accentuată de numeroasele epidemii, l-au determinat pe doctorul Carol Davila să reorganizeze învățământul medical superior în perspectiva atingerii unuia dintre țelurile sale: înființarea facultății de medicină. Un prim pas în acest sens a fost transformarea, în anul 1862, a Școlii naționale de medicină și farmacie în Școala națională de medicină, împărțită în trei secții: medicină, farmacie și medicină veterinară.

Autor: Drd. Gabriel-Stelian Constantin, muzeograf, Secția Istorie a Muzeului Municipiului București

Bibliografie:

Brătescu, G., Dicționar cronologic de medicină și farmacie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975. 
Ilea, Teodor, Ghelerter, Iuliu, Duțescu, Benone, Învățământul medical și farmaceutic din București. De la începuturi până în prezent, Institutul de Medicină și Farmacie, București, 1963.
Barbu, G., Carol Davila și timpul său, Editura Științifică, București, 1958.

Foto sus: Statuia lui Carol Davila din faţa Universităţii de Medicină din Bucureşti (foto: Wikimedia Commons)