Sclavii din Sparta, populaţii supuse şi vânate

Pentru mulţi dintre noi, războinicii de elită portretizaţi de regele Leonidas şi cei 300 de spartani din filmul “300” din 2006 reprezintă o captivantă, universală şi verosimilă imagine a cetăţii antice, dominate de un eorism ieşit din comun. Dar să nu uităm că Hollywood-ul are tendinţa să devieze mult de la surse pentru a accentua senzaţionalul, şocantul, fascinantul. Dacă privim în paralel “Iliada” lui Homer şi filmul “Troia” din 2004 ne vom da seama din plin de acest lucru.  

Predecesorul cinematografic al lui “300”, “Cei 300 de spartani” din 1962, pare mai precis din punct de vedere istoric dar şi acesta suferă de pe urma modelor  filmice, care caută să accentueze varii aspecte depinzând de viziunea regizorală, publicul-ţintă, mediul contemporan, etc. totuşi, în versiunea mai veche este interesant faptul că una din teme o constituie o poveste la un nivel mai personal, cea dintre cetăţeanul Phylon şi nepoata reginei Gorgo, Ellas, poveste care se întrepătrunde cu momente decisive ale naraţiunii principale.  

Cu toate acestea, niciunul dintre filme nu reuşeşte să surprindă, nici măcar să facă aluzie la structura socială a Spartei antice. Neluându-i în considerare pe cei câţiva truditori din “300” sau pe servitorul care îi oferă informaţii reginei în celălalt film. S-ar putea bineînţeles argumenta că filmele nu au dorit să trateze clasele inferioare, ci doar aristocraţia militară. Dar poate că mai verosimilă ar fi fost imaginea vechii civilizaţii dacă ar fi apărut din când în când şi hiloţii (sclavii) sau periecii (străinii din afara cetăţii) alături de alaiul războinicilor lui Leonidas şi ai aliaţilor săi. Herodotus pomeneşte pe la începutul cărţii a 8-a a “Istoriilor” că multe dintre cadavrele de pe câmpul de luptă erau de hiloţi şi a fost exagerat numărul luptătorilor morţi.

Diodorus Siculus spune şi el în carte a 11-a a “Bibliotecii Istorice” că 1000 de lacedemonieni, printre care şi 300 de spartiaţi, pleacă din Sparta pentru a se alătura altor greci, 3000 la număr. Deşi Diodor nu trăieşte mai devreme de secolul I a.Hr., foloseşte surse mai vechi. Iar Herodot ar fi avut un acces mai direct la fapte, fiind copil în momentul petrecerii evenimentelor. Sunt deci indicii că nu numai aristocraţii ar fi participat la luptă, ci şi reprezentanţi ai claselor mai puţin privilegiate, care poate au şi luptat la Termopile. Asta pe lângă faptul că aveau un rol foarte important în economia spartană.

Citeste si:

Spartanii şi riturile de trecere

Sparta era situată pe valea râului Eurotas în sud-estul Peloponezului, acolo unde azi se găseşte oraşul Sparti. Partea de sud-est a Peloponezului mai era cunoscută şi sub numele de Laconia. Lacedemonienii pomeniţi de Diodor se pot referi atât la cetăţenii din Sparta, cât şi din afara ei, întrucât termenul arhaic desemnând iniţial doar cetatea s-a extins intre timp. Dorienii care au migrat în Laconia din nord au ajuns să domine populaţia din regiune, din care o bună parte decade la statutul de hiloţi şi perioikoi. Mulţi dorieni, dar nu trebuie să generalizăm, devin spartiaţi, adică cetăţeni cu drepturi depline, cu un statut determinat de originile ancestrale şi de participarea sa activă la viaţa comunităţii, de pildă contribuţia comensalităţii (sysstia). O familie spartiată beneficia de un lot de pământ folosit pentru a asigura îndeplinirea îndatoririlor faţă de cetate. Hiloţii erau cei care lucrau pământul, având şi ei dreptul de a primi o cotă parte din producţie.

Perioikoi umpleau într-un fel golul economic dintre spartiaţi şi hiloţi. Trăiau într-o relativă libertate în satele lor, ocupându-se cu diverse îndeletniciri:erau fermieri, pescari, mineri, meşteşugari, comercianţi, deci îndeplineau roluri economice importante în cadrul societăţii spartane. Periecii nu dispuneau de independentă politică, fiind nevoiţi să lupte în armata spartană şi nu aveau niciun drept politic. Se bucurau în schimb de independenţă economică şi puteau deţine propriii sclavi.

Termenul de “hilot” se supune încă dezbaterii. O posibilitate de derivare ar fi de la localnicii capturaţi din Helos, Laconia, nume transferat apoi întregii clase. O altă posibiliate ne duce cu gândul la heilotes, însemnând prizonier în greacă. Eforii spartani, magistraţii cu drept de veto şi nu preoţii diformi din “300”, declarau în fiecare an război hiloţilor pentru ca spartanii să nu se facă vinovaţi de impuritate religioasă dacă îi agresau. Hiloţii lucrau şi ca sclavi domestici, dar majoritatea îşi duceau zilele pe loturile de pământ de care erau legaţi (kleroi). Posesia acestei categorii era absolut esenţială statului, singurul indriduit să îi elibereze, să îi omoare sau să îi ofere unei alte cetăţi.

Pe lângă Laconia, Sparta mai cucereşte şi Messenia în secolul al VIII-lea a.Hr., tot în partea sudică a Peloponezului, mulţi localnici decăzând la statutul de hilot. Acţiunea militară se datora îndeobşte nevoii de pământ necesare asigurării structurii economico-sociale a cetăţii.

Aceste relaţii servile se diferenţiază întrucâtva de alte modele greceşti sau de cel roman, unde sclavii nu proveneau de obicei din populaţia vorbitoare de aceeaşi limbă cu proprietarii.  Structura spartană este însă una destul de volatilă, necesitând de multe ori intervenţia statului pentru a-i asigura supravieţuirea. Al doilea război messenian din secolul al VII-lea a.Hr. a însemnat confruntarea unei revolte de hiloţi. De fapt tot timpul spartiaţii trăiau sub ameninţarea unei confruntări sângeroase cu supuşii lor. Teama de un astfel de eveniment a influenţat şi unele dintre deciziile militare ale Spartei. Teama nu este nejustificată:nu este uşor să determinăm numărul exact de sclavi, dar avem indicii. Herodot menţionează că la Plataea, în 479 a.Hr., au luptat 5000 de spartani însoţiţi de tot atâţia perioikoi, precum şi de câte 7 hiloţi pentru fiecare războinic. Este cam greu de crezut că statul ar fi permis participarea la luptă a nu mai puţin de 35.000 de hiloţi, dar se poate ca numărul să-l reprezinte pe cel total de sclavi din acel moment, oricum, ce se sugerează este vasta majoritate a categoriei de care spartanii aveau motive să se teamă.

Şi luau măsuri. Un exemplu îl avem de la Tucidide, care ne relatează că odată spartanii i-au pus pe hiloţi să aleagă dintre ei pe cei mai vrednici 2000, iar aceştia aveau să fie puşi în libertate. Cei aleşi se poate să fi fost de fapt omorâţi, pentru a diminua pericolul unei potenţiale incitări la revoltă. Unora li se mai dădea drumul, dar eliminearea fizică era o cale mai sigura. Pentru a-i controla, spartanii se foloseau de diverse tactici de intimidare şi manipulare. Multe surse vorbesc despre vănătorile de hiloţi, unele voci sugerând că obiceiul s-ar fi perpetuat în educaţia spartană în urma celui de-al doilea război messenian, având deci dublu scop:de a le aminti sclavilor unde le este locul şi de a-i întări pe viitorii apărători ai cetăţii. Dincolo de toate anecdotele, ritualul avea o însemnătate aparte.

Chiar dacă diferit de alte sisteme de sclavie, sistemul spartan nu este totuşi chiar atât de unic. Din limitatele informaţii se pot trasa anumite paralele cu penestaidin Thessalia sau cu klarotaidin Creta, dar şi cu cazuri din afara Greciei. Înrobirea unei întregi populaţii locale, cum fac spartanii cu hiloţii, are corespondente, inclusiv în spaţii mai apropiate, chiar cel elen. Cetăţenii din Byzantium îi înrobesc pe bythinieni, aşa cum procedează şi carienii cu populaţia locală. Relaţiile dintre diversele grupuri nu stăteau însă întotdeauna sub semnul unei acerbe ostilităţi, pentru că de pildă mariandynienii se supun de bunăvoie cetăţenilor din Herakleia Pontica, in funcţie de propriul interes şi posibilităţile de câştig.

Ceea ce diferenţiază cu adevărat sclavajul din Sparta constă în capacitatea statului de a menţine sistemul în ciuda presiunilor economice şi sociale. Multe instituţii similare se dezintegrează în epoca clasică, dar hiloţii din Sparta, unde controlul seamănă cu cel dintr-un stat totalitar, rămân la locul lor. Chiar dacă în filmele de gen îi vedem doar pe aristocraţi.