Sclavi în comunism sau liberi în capitalism?

Regimul comunist a afirmat prin voluminosul aparat de propagandă că o să apară în România un paradis terestru, fără să mai existe exploatarea omului de către om. Teoria era frumoasă, dar practica arăta că există o diferență de peste două ori la nivelul de trai în raport cu Ungaria populară și nici măcar nu se putea face o comparație cu ceea ce exista în Franța sau Germania federală. 

Datele erau publicate chiar în cărțile regimului comunist din România. Oamenii au aflat totuși despre fericirea din lagărul capitalist și au început să caute metode de evadare din lagărul socialist prin orice mijloace și s-a profitat de faptul că regimul de la București era obligat să respecte unele convenții internaționale privind libera circulație a persoanelor și mai permitea plecarea din țară în mod legal pentru reîntregirea familiilor. 

A fost un adevărat cutremur social începând din anul 1977. Au plecat 17.810 cetățeni, mulți în raport cu cei 9.336 din anul precedent. Valorile au trecut de 20.000 începând din 1980 și fiecare măsură de limitare a accesului la bunurile alimentare pentru plata datoriei externe era însoțită de noi și noi părăsiri ale patriei socialiste. Nici munca forțată de pe șantierele canalelor, de la Casa Poporului și din armata socialistă, nu era ceva plăcut pentru cei supuși ordinelor de partid și de stat. Nu este de mirare că în 1988 au plecat lăsând totul în țară 37.298 de locuitori și au urmat alți 41.363 în ultimul an de guvernare comunistă.  

Deschiderea granițelor în urma evenimentelor din decembrie a echivalat cu ruperea unui adevărat baraj demografic și în 1990 au ieșit legal din România 96.929 de cetățeni, gata să-și întemeieze fericirea în fostul lagăr capitalist, cel mult blamat de către agenții regimului comunist. Se discută astăzi despre declinul demografic din estul Europei și, normal, din România. Se spune prin presă că autoritățile nu iau suficiente măsuri pentru creșterea numărului de locuitori prin susținerea natalității din punct de vedere financiar, prin ocrotirea mamelor, construirea de creșe și grădinițe. 

Nici sistemul de învățământ nu este modernizat pentru a atrage elevii și studenții spre activitățile din țară. Puțini ziariști și analiști au avut răbdare să se documenteze și să observe un fenomen foarte interesant: nu prea ai mame suficiente pentru relansarea tuturor localităților din România liberă, indiferent ce fac autoritățile democratice, perfecte sau corupte. 

Dacă regimul a fost cât de cât tolerant din 1977 pentru a respecta unele convenții internaționale privind drepturile omului și pentru a obține tehnologie occidentală, au și plecat peste graniță 9.669 de femei. Numărul pare redus în raport cu totalul populației feminine, dar valul a crescut în dimensiuni precum cele seismice. S-a ajuns ca în 1988 să treacă legal frontiera 18,484 de cetățene. 

Chiar dacă s-a întâmplat marea victorie socialistă a plății datoriei externe în primăvara anului 1989, femeile au continuat să nu vadă un viitor pe meleagurile carpatine și alte 20.979 au plecat spre lumea occidentală. Era ceva mai mult decât populația totală a orașului Calafat din acea vreme. Vârful plecărilor a fost imediat după căderea regimului roșu și au fost înregistrate în actele autorităților 50.594 de femei plecate, adică aproape cât efectivele umane din orașul Lugoj.

Este interesant că peste frontiere se scurgea și viitorul țării, puțin interesat de ceea ce spunea propaganda de partid și de ceea ce astăzi pare că a fost o mare realizare a regimului, mulți români încercând să vadă în regimul lui Nicolae Ceaușescu ceva național și patriotic. Emigranții sub 18 ani erau în număr de 4.090 în 1977, dar a fost atins un total de 10.593 în 1989. 

Plata datoriei externe nu-i impresiona și nici ideea contemporană de sacrificiu pentru o idee ce nu se mai văzuse în lume nu prea avea impact asupra celor ce nu aveau suficientă pâine și nu se bucurau nici măcar de un program de televiziune de calitate. 

Deschiderea granițelor în urma evenimentelor din decembrie 1989 a echivalat cu ruperea unui baraj și a dus la plecarea legală a 25.298 de tineri numai în anul 1990, ferm convinși că nu au un viitor într-un stat mereu supus reformelor politice inițiate de cei pe care ștampila votului îi aruncă în fotoliul puterii, indiferent cât de pregătiți sunt pentru noile funcții. Un liceu are cam o mie de elevi pentru a se putea realiza o comparație cu ceea ce pierdea poporul în urma experimentelor economice, sociale și politice inițiate după 1945 în numele unei ideologii pur absurde de către obsedați de putere, capabili de orice gest pentru a face pe plac stăpânilor de peste Prut. 

Din păcate, statisticile consultate până acum nu precizează vârsta femeilor care părăseau teritoriul național. Este absolut normal ca acum să fie înregistrat un regres demografic accelerat. Oamenii au migrat întotdeauna de la sărăcie la bogăție.

 Era și normal să plece legal acest puhoi de oameni din moment ce statul comunist lua și pâinea de la gura oamenilor. Conducerea de la București a făcut totul pentru nenorocirea românilor în numele unei ideologii utopice, ce nu putea să genereze decât o uniformizare fără sens și nedorită de fiecare om. Nicolae Ceaușescu a pus bazele unei plecări în masă a oamenilor sătui de deciziile politice, dar toate oalele sparte le plătesc actualii lideri, mulți fiind emanați ai epocii totalitare, puterea mortului fiind cu adevărat dictatorială asupra creierului mulțimilor de români pentru că se bucură de prestigiu în dauna celor ce se ceartă permanent și dau astfel dovezi de slăbiciune. 

Popoarele nu gândesc niciodată corect și merg întotdeauna pe idei simple și pe instincte primare, mai ales după ce trece o anumită perioadă de timp și amintirile sunt șterse. Se produce atunci o idealizare a trecutului în raport cu prezentul cenușiu, plin de nemulțumiri și necazuri.

Aceste plecări legale ale cetățenilor români mai demonstrează ceva: regimurile comuniste nu pot exista în condiții normale. Conducătorii totalitari sunt obligați să ridice la frontiere noi și noi ziduri împotriva fugarilor, oameni energici și hotărâți, astfel de state riscând să rămână goale de locuitori. Zidul Berlinului a rămas în istorie prin masiva popularizare, dar astăzi se vorbește prea puțin despre eforturile autorităților de la București de oprire cu orice preț a frontieriștilor. Granița cu Iugoslavia era înțesată cu mine antipersonal, sârmă ghimpată, câini și grăniceri ce foloseau muniție de război. A fost ultima frontieră din Europa unde oamenii au fost sfârtecați de gloanțe sau de elicea șalupei grănicerești.

Ambele maluri ale fluviului sunt presărate cu locurile de veci ale celor care au căutat libertatea. Au rămas anonimi și nu există interes din partea autorităților democratice să se spună adevărul poporului român. Mormintele tac și unii români mai cred că fostul lider comunist de la București a dorit binele acestui popor supus unui experiment politic ce a transformat țara într-un uriaș lagăr de concentrare. Este interesant de subliniat că termenul de lagăr socialist era folosit în limbajul epocii comuniste. Românii au fost sclavi după 1945 ideii de răspândire a comunismului la nivel planetar. N-a fost niciodată vorba de a se asigura în mod real fericirea și prosperitatea locuitorilor de pe meleagurile carpato – danubiano – pontice. 

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 72/1979

Bibliografie minimală

București Monografie, Editura Sport-Turism, București, 1985.
Comisia Națională de Statistică, Anuarul statistic al României 1993.
Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Ştiințifică, București, 1996.
Pascu, Vasile, Regimul totalitar în România (1945 – 1989), Editura Clio Nova, București, 2007.
Pop, Grigor, România Geografia circulației, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.
Steiner, Johann, Magheti Doina, Mormintele tac Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, vol.1, Polirom, Iași, 2009.
Steiner, Johann, Magheti Doina, Mormintele tac Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, vol.2, Polirom, Iași, 2017.