Scăderea numărului profesorilor în școlile Epocii de Aur

Circulă prin popor ideea că înainte de 1989 se învăța carte și că statul comunist a dezvoltat un sistem de învățământ de calitate. A fost ceva miraculos în concepția maselor, cele ce mereu caută un salvator.

Datele statistice ale regimului comunist au fost publicate, dar nu sunt citite de cei care consideră că viața poate să fie definită drept prea scurtă și merită să fie trăită prin rămânerea în credințele primitive. Realitatea a fost că statul inventat de cei care au desantat de pe tancurile sovietice a dus un război dur împotriva profesorilor și politica de economii de după 1980 a făcut ravagii în sistem. Au fost în anul de debut al crizei 263.724 de cadre didactice în toate instituțiile de învățământ.

S-a ajuns în 1989 la numai 233.706, ceea ce a însemnat o scădere drastică a calității actului educațional. Clasele au fost umplute cu elevi și efectivul la liceu era de 36 de educabili în colectiv. Partidul nu dorea să formeze genii. Teoria comunistă punea accent pe mase și egalitate, practica agricolă îndelungată contribuind din plin la pierderea de timp. Se mai adăugau orele dedicate socialismului științific, materie despre care s-a scris de către Gustave Le Bon, mare specialist în psihologie, că n-are pic de legătură cu știința, totul fiind ură împotriva valorilor reale din cercetare și societate.

Statul comunist a început în 1966 un proiect amplu de creștere a natalității și metodele coercitive au dat ceva rezultate, dar apoi numărul de copii a început să scadă. Explicația a fost simplă: autoritățile n-au dezvoltat rețeaua de grădinițe pentru eliberarea părinților de grija supravegherii copiilor. A urmat apoi politica de economii și s-a trecut de la 38.512 educatoare în 1980, la numai 31.293 în 1989. Pierderea a peste 7.000 de persoane nu poate să fie explicată prin pensionări și eliminări din sistem din cauza unor abateri. Statul a luat tot felul de măsuri până când oamenii erau siliți să renunțe la munca grea de obișnuire a copiilor cu educația.

Autoritățile care au venit după 1989, deosebit de criticate prin toate mijloacele media, au încercat să organizeze sistemul pe baze moderne și rândurile cadrelor didactice au fost completate până când s-a ajuns, în 1992, la 283.716 de educatoare, învățători, profesori și cadre universitare. Partea proastă este că s-a dezvoltat în societate un curent de gândire ce promovează cultul banului și nu mai contează dezvoltarea adolescentului ca om pregătit intelectual. Trebuie să fie un prădător economic.

Regimul comunist conceput de Iosif Stalin și pus în practică de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu nu putea să fie organizat pe principii elitiste. Populația trebuia să aibă numai nivelul de gândire al conducătorilor și oamenii valoroși puteau să fie cel mult în funcții executive importante. Dacă era mirosită vreo dorință de avansare în sistem, se trecea imediat la tragerea pe linie moartă a celui prea carierist.

Regimul totalitar avea nevoie de mase de muncitori și militari pentru realizarea revoluției mondiale, dar, din fericire, sistemul s-a destrămat înainte ca un nou război ideologic să fie pornit. Ar fi trebuit să se ajungă la un singur lagăr socialist și n-ar fi contat pierderile în vieți omenești.

_{Foto
sus: Un grup de pionieri la Congresul al XI-lea al PCR, alături de
Nicolae Ceaușescu (© „}_{Fototeca
online a comunismului românesc}_{”,
cota: 6/1974)}