Sărbătorile de iarnă în vechiul Bucureşti

În fiecare an febra sărbătorilor de iarnă curpinde toată lumea. Oraşele devin luminate şi pline de decoraţiuni şi lumini de diverse culori ce fac deliciul atât copiilor, cât şi oamenilor mari. Cadourile, zăpada şi colindele înveselesc pe toată lumea, iar familiile şi prietenii se adună laolată savurând din plin mâncărurile şi băuturile ce se găsesc din belşug pe mesele caselor.

            Crăciunul în vechiul Bucureşti

Aşa se întâmpla şi în vechiul Bucureşti, în vremuri ce acum par apuse. Oamenii se pregăteau din timp pentru Crăciun, iar oraşul devenea un adevărat furnicar, animat, la fel ca şi astăzi, de decoraţiunile şi spectacolele ce împânzeau fiecare colţişor. Bunicii îşi luau nepoţii cu ei şi colindau prin piaţă pentru a alege cel mai frumos brad, betele şi decoraţiunile cele mai strălucitoare, jucării şi pachete cu tot felul de prăjituri;la fel, se căuta şi se alegea Sorcova cea mai frumoasă şi cea mai.

            Negustorii îşi deschideau prăvăliile şi le umpleau cu produse din belşug. Carne, vin, fructe, dulciuri, mezeluri, toate se găseau pe rafturile prăvăliilor şi aşteptau să fie cumpărate de oameni. Gospodinele îşi făceau din timp pregătirile. Se îndeletniceau cu gătitul sarmalelor, umplutul caltaboşilor, fiertul şuncilor, tocatul şi aromatul cârnaţilor. Copiii, care se bucurau cel mai mult de această sărbătoare, se agitau prin casă împodobindu-şi Steaua cu care aveau să colinde în cele mai frumoase şi originale feluri. Alţii, repetau pentru corurile şi spectacolele pe care aveau să le susţină în casele rudelor sau la serbările din şcolile lor. După cum spune un cronicar al vremii, „Moş Ajunul” era semnalul general al intrării bucureştenilor în febra sărbătorilor de iarnă[1]. Începuturile le făceau corurile Mitropoliei, Domniţa Bălaşa şi cel al „Operei” Teatrului Naţional care porneau colinda lor pe la ora 8 seara, începând cu Palatul Regal[2].

            La Palatul Regal, la dorința regelui și a reginei, se pregătea încă din timp, în sala de așteptare, o masă mare cu ceaiuri, covrigi, mere, portocale și cu prăjituri de tot felul. Când colindătorii începeau să cânte, suveranii țării, împreună cu prinții moștenitori și copiii lorm, apăreau la ferestrele din stânga intrăii și ascultau cu plăcere toate colindele și urările[3]. După aceea, colindătorii erau invitați să guste din ceaiurile și bunătățile pregătite pentru ei. După aceea, colindătorii plecau către reședința Mitropolitului.

            Tot în același timp, din curțile și casele de prin tot orașul, începeau să se audă colindele copiilor, care alergau și băteau din ușă în ușă, fiind primiți cu mare bucurie de către locuitorii orașului, care le împărțeau dulciuri, fructe și alte bunătăți ca răsplată pentru interpretarea celebrului colind „Bună dimineaţa la Moş Ajun” şi ca răspuns pentru al lor „ne daţi ori nu ne daţi”.

            Oraşul devenea un furnicar şi aglomeraţia era de nedescris. Trebuia să stai la cozi foarte mari pentru a fi servit în Magazinul Universal, unde găseai tot ceea ce aveai nevoie[4], fiindcă era aglomerat tot timpul. Toţi oamenii ieşeau la cumpărături sau plecau să îşi viziteze rudele, ori pur şi simplu preferau o plimbare prin oraşul frumos împodobit. Pe toate străzile se puteau vedea grupuleţe de copii, înfofoliţi în haine călduroase, jucându-se în zăpada abia căzută. Un locuitor din Bucureştiul acelor vremuri vorbeşte despre bucuria pe care zăpada o pricinuia oamenilor:Fumul iese drept, ca la ţară, în ajunul Crăciunului. Fulgii cad de asemeni drept, mari şi deslânaţi. Lumea se plimbă veselă şi ar avea chef să se joace cu zăpada. Dar e puţină, e proaspătă zăpada, şi se topeşte. În prima zi de ninsoare este, într’adevăr o veselie generală, o veselie care se vede, care se simte, o veselie fără rost şi fără sens. Se uită lumea pe fereastră, din casă, din cafenea, din tramvai, se uită la fulgii albi şi se veseleşte...[5].

            Uneori trecătorii le dădeau câte un gologancopiilor care alergau la cel mai apropiat vânzător de ceai, de unde-şi procurau câte o ceaşcă de salep (o băutură preparată din tuberculi de orhidee, cu miere şi apă) sau una de ceai cu scorţişoară.

            Mâncărurile şi băuturile umpleau mesele oamenilor care se veseleau la focul sobei şi al unui pahar de vin, spunând sau ascultând poveşti referitoare la naşterea lui Iisus şi dăruindu-şi cadouri între ei.

            De la Crăciun la Anul Nou şi Bobotează

            După Crăciun urma Anul Nou, când nu lipsea la masa nimănui tradiţionala plăcintă cu răvaşe, o născocire, după cum se afirmă în scrierile acelor vremuri, făcută doar pentru a înveseli pe oameni. Pe aceste răvaşe erau scrise tot felul de ghicitori, de versuri şi de aluzii, care uneori nu aveau nicio legătură cu persoana la care ajungeau, însă mereu provocau mare haz şi veselie oamenilor[6].

            În tot răstimpul cuprins între Crăciun şi Bobotează, străzile oraşului răsunau de cântece şi urări precum „Cine primeşte Steaua, frumoasă şi luminoasă?”, acompaniate de clinchetul clopoţeilor legaţi de stelele făcute din hârtie colorată, uneori luminată şi de o lumânare. În unele cazuri, acestor cântece li se alăturau şi un clarinet, ce vestea trecerea unui Vicleim(veche dramă populară creştină ce reprezenta naşterea lui Iisus Christos, jucată de băieţi costumaţi). Acest Vicleim îşi anunţa trecerea sa prin zonă, pentru a fi invitat de oameni în casă pentru a juca păţania lui Iron Împărat, şi avertiza alte Vicleimuri sau pe cei cu Steaua să nu îi stea în drum. Dacă Vicleimul se întâlnea cu Steaua, atunci Steaua trebuia închinată Mutului Vicleimului, altfel acesta o făcea ţăndări cu ciomagul său. Dacă două Vicleimuri se întâlneau, atunci se dădea o luptă între cei Muţi ai fiecărui Vicleim. Vicleimul învingător îşi continua drumul, iar cel învins se întorcea, tăcut, din drum şi se ducea acasă, căci dacă se mai întâlneau încă o dată ieşea o încăierare generală[7].

             Nici presa nu uita aceste sărbători, periodicele vremii dedicându-şi paginile pentru diverse povestiri, întâmplări, ştiri, glume sau nuvele ce aveau ca teme sărbătorile de iarnă. Amintim printre acestea Universul literar, Adevărul, Contimporanul, Furnica. Desigur, au existat şi multe altele plus multe broşuri apărute împreună cu suplimente dedicate sărbătorilor. Publicaţiile organizau tot felul de concursuri cu premii dintre cele mai ales, menite să atragă cititorii. La fel, reclamele ce împânzeau oraşul atrăgeau clienţii spre prăvălii şi spre magazinele pline de mărfuri şi de tot felul de bunuri.

            Într-o astfel de măsură se derulau sărbătorile de iarnă în vechiul Bucureştii. Multe dintre tradiţii se mai găsesc şi astăzi şi probabil vor dăinui pentru multă vreme. Desigur, altele noi vor apărea, graţie împrumuturilor culturale ce vin din străinătate, însă cu siguranţă şi peste mulţi ani se vor auzi pe străzile oraşului copii ce vor cânta „Bună dimineaţa la Moş Ajun” sau „Ne daţi ori nu ne daţi”.

[1]George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, Bucureşti, 1944, p. 358.

[2]Ibidem, p. 358.

[3]Ibidem, p. 358.

[4]Victor Bilciurescu, Bucureştenii de ieri şi de azi, Editura Universul, Bucureşti, 1945, p. 206.

[5]Mircea Damian, Bucureşti, Fundaţia „Regele Carol II”, Bucureşti, 1935, p. 60.

[6]Geoge Costescu, op.cit, p. 360

[7]Ibidem, p. 360.