Sânt-Andrei, timpul în care dragostea se îngemănează cu magia

În seara ajunului Sfântului Andrei este ca și cum în timpul și în spațiul comun, profan, s-ar deschide niște porți prin care spiritele bune sau rele ar fi slobozite în lume, cu sarcina de a lua parte la pasiunile și la conflictele ființelor umane. Acum fetele nemăritate rostesc descântece și fac vrăji „pe ursită”, de dragoste, sperând ca în curând viitorul soț să le treacă pragul casei.

Iată că și în spiritualitatea poporului român, starea de îndrăgostire era percepută ca un fel de boală, de stare anormală a sufletului, la originea ei aflându-se de multe ori marii manipulatori ai energiilor subtile, magice: vrăjitorii și fermecătorii. Ne amintim că „divinul Platon” vedea în îndrăgostire o nebunie venită de la zei – thea mania. Cât despre starea de îndrăgostire ca „gradul zero al oricărei magii”, savantul român Ioan Petru Culianu a demonstrat relațiile profunde dintre eros și magie, din Antichitatea greco-romană până la omul Renașterii.

Icoană pe lemn înfăţişându-l pe Sf. Apostol Andrei; datare: secolul al XIX-lea (piesă unicat din patrimoniul Muzeului Naţional al Ţăranului Român)

„Turta de Andrei” este o altă practică magică la care recurgeau odinioară fetele nemăritate. Fecioarele se strângeau la casa uneia dintre ele, aduceau în gură apă neîncepută, îi adăugau făină și sare – măsurate toate, de obicei, cu o coajă de nucă. Apoi fiecare cocea pe vatră turta proprie, o mânca și adormea nădăjduind că i se va arăta în vis ursitul, cel cu care se va însoți pentru tot restul vieții, și îi va da apă pentru a-și domoli setea arzătoare.

41 de fire de grâu

În Bucovina întâlnim o altă practică magică menită să îl aducă în vis pe feciorul ursit. În ajunul zilei Sfântului Andrei, noaptea, înainte de a se lăsa în voia somnului, fetele nemăritate pun sub pernă 41 de fire de grâu și rostesc următorul descântec: „Voi, 41 de fire de grâu,/ Eu voi adormi/ Și voi hodini,/ Dar eu mă rog lui Dumnezeu,/ Să-mi trimită îngerul meu,/ Să-mi arate pe ursitorul meu,/ Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”.

În alte locuri, fetele care ard de dorința de a-și vedea ursitul merg în noaptea de Sfântul Andrei cu o lumânare de la Paști, aprinsă, la o fântână, o afundă până ce lumânarea aproape atinge suprafața apei și spun: „Sfinte Andrei,/ Scoate-i chipul în fața apei,/ Ca în vis să-l visez,/ Ca aievea să-l văz!”. O fac pline de credința că, odată rostit descântecul, apa fântânii se va tulbura, iar fata nemăritată va întrezări printre unduirile ei chipul viitorului soț.

Credințe mărunte în marea zi a Sfântului Andrei

În vechime, românii, pentru a-și atrage norocul, sănătatea și prosperitatea, se supuneau și altor tabuuri. În Oltenia, oamenii serbau praznicul sfântului, abținându-se în special de la muncă, pentru a fi feriți îndeosebi de ciumă și de alte boli contagioase. Se credea că cine toarce în această sfântă zi „capătă o huială de cap, un sfârâit ca acel al fusului” (Tudor Pamfile).

În alte zone etnografice ale României, ziua Sfântului Andrei marca începutul iernii. De aceea i se mai spunea și „Andrei-de-iarnă”. Prin Muscel, întâlnim și astăzi credința că, dacă în noaptea Sfântului Andrei luna va fi plină, iar cerul senin, iarna va fi moinoasă, adică umedă și cețoasă.