Samurai: războinicul și onoarea
Onoare: primul cuvânt care ne vine în minte când ne gândim la samuraii japonezi. Asta pentru că războinicii legendari ai Japoniei sunt cunoscuți mai puțin pentru performanțele lor militare, cât pentru întreaga filosofie de viață care le dicta acțiunile în luptă și în viața cotidiană, când conduceau țara: căci, să reținem, samuraii nu au fost numai războnici de elită, ci și conducătorii de facto ai Japoniei timp de secole.
Istoria samurailor începe în secolul al VII-lea, când Japonia trece printr-o perioadă de reforme temeinice. Reformele Taika, din anul 645, au avut ca scop centralizarea statului nipon și întărirea autorității Împăratului. Inspirate după modelul Chinei vecine, aceste reforme sunt consolidate în anul 702, prin codul Taihō, care instituie un sistem de recrutare: un bărbat din trei-patru era recrutat în ceea ce trebuia să fie prima armată de stat a Japoniei. Proiectul a eșuat însă din cauza dezvoltării clanurilor regionale, care nu se supun autorității centrale, și care folosesc propria forță militară – un grup de războinici cunoscuți bushi, precursorii samurailor – pentru a-și exercita controlul în teritoriu. Originile clasei de războinici datează așadar din această epocă, cunoscută drept perioada Heian (794-1185), când noua clasă socială se dezvoltă „ca răspuns la necesitățile militare schimbătoare și la reformele aferente vizavi de sistemul militar și polițienesc al statului” .
Șapte secole la conducerea Japoniei
Odată constituită, clasa războinicilor preia treptat puterea asupra Japoniei atunci când curtea imperială e prea slăbită pentru a-i putea rezista. La sfârșitul secolului al XII-lea, lupta dintre clanurile de samurai atinge apogeul în Războiul Genpei, dintre clanurile Taira și Minamoto. Victoria celor din urmă, în 1185, aduce instalarea primului shogunat din istoria Japoniei, shogunatul Kamakura, și transferarea puterii politice dinspre vechea aristocrație către clasa samurailor. Se pun astfel bazele sistemului care va domina Japonia timp de aproape șapte secole, până la restaurația Meiji din 1868. Iar în timpul următorului shogunat (Ashikaga, 1333-1573), care cuprinde și așa-zisa perioadă a statelor războinice, samuraii capătă și mai multă putere servindu-i pe baronii provinciali (daimyo) care nu mai respectă autoritatea shogunului și se luptă între ei pentru controlul teritoriilor.
În această epocă, samuraii încep să preia din obiceiurile aristocrației și se conturează treptat o cultură a clasei samurailor, în care latura războinică nu mai ocupă decât o parte. Își fac loc arta caligrafiei, poezia, muzica, ceremonia ceaiului: samuraiul nu mai este doar un războinic de elită, el este un om educat, cu preocupări artistice și cu o puternică latură spirituală.
Începând cu secolul al XVII-lea și epoca Tokugawa (ultimul shogunat al Japoniei), perioadă în care statul este în sfârșit centralizat, samurailor le este limitat rolul militar în societate. Războinicii devin acum birocrați și administratori, servitori ai marelui shogun și în ciuda faptului că își păstrează anumite drepturi, precum cel de a purta arme, samuraii își pierd funcția predominant militară, pe care o vor păstra totuși până în secolul al XIX-lea.
Samuraiul în luptă
Războinic prin excelență, samuraiul mânuia cu îndemânare mai multe tipuri de arme, era un călăreț desăvârșit și expert în arte marțiale. Era, așadar, războinicul perfect, pregătit să facă față oricărei provocări pe câmpul de luptă.
Katana era deopotrivă sabia și simbolul samuraiului. Armă legendară a samurailor, katana este cel puțin la fel de cunoscută ca și purtătorul său, căci relația dintre războinic și sabie ocupa un loc central în cultura samurailor și era atât de importantă încât se spunea că „sabia este sufletul războinicului” (Tokugawa Ieyasu). Samuraiul nu se despărțea niciodată de săbiile sale – katana, sabia curbată, și wakizashi – sabia scurtă –, purtându-le nu doar în luptă, ci și în viața de zi cu zi, ca simbol al apartenenței purtătorului la această clasă privilegiată, al puterii și autorității acestuia.
Sabia samurailor a evoluat din tachi, tradiționala sabie japoneză cu lamă curbată. Originile acestei lame curbate nu sunt cunoscute cu exactitate, dar una dintre cele mai populare teorii susține că ea a fost folosită prima dată de către populația emishi din nord-estul insulei Honshū și apoi preluată de armatele imperiale în secolul al VIII-lea. Diferența dintre tachi și katana nu constă, așadar, în formă, ci în modul de folosire. Denumirea de katana apare pentru prima dată în era Kamakura (secolele XII-XIV), când este dezvoltat un nou tip de sabie cu lamă curbată având tăișul în sus, fapt ce permitea războinicului să scoată sabia din teacă direct cu tăișul îndreptat spre inamic.
În mod paradoxal, dată fiind întreaga simbolistică a katanei și importanța relației samurai-sabie, nu aceasta era arma predilectă a războinicului japonez. La început, în secolele IX-XII, samuraiul era un luptător călare, specializat în folosirea arcului cu săgeți (yumi). Abia în perioada războaielor împotriva mongolilor din secolul al XIII-lea, sursele menționează sabia drept armă principală a samurailor, dar ea va fi curând înlocuită de suliță (yari) și, începând cu secolul al XVI-lea, de armele de foc introduse în Japonia de către portughezi.
Armura unui samurai era cel puțin la fel de importantă ca armele pe care acesta le folosea. Pentru că samuraiul trebuia să se miște repede în luptă, fie că era călare sau nu, armura sa trebuia să fie cât mai ușoară, pentru a-i oferi flexibilitate și libertate de mișcare. Numită yoroi, armura samurailor era de tip lamelar, alcătuită din sute sau chiar mii de plăci din metal sau piele. Ulterior, după apariția armelor de foc, acest tip de armură a trebuit modificat pentru a-l apăra pe războinic în fața noilor arme. S-a dezvoltat, astfel, o armură alcătuită, pe cele mai expuse părți ale corpului, din plăci mari de metal, asemănătoare cu armurile europene. Un element distinctiv al armurii samurailor era casca, numită kabuto. Spre deosebire de căștile tipic occidentale, casca de samurai era personalizată după opțiunile purtătorului. Prin urmare, au apărut, mai ales în perioada Momoyama (secolul al XVI-lea), nenumărate căști extravagante, bogate în decorațiuni, dintre care cele mai întâlnite erau coarnele de diverse tipuri.
Bushido, calea războnicului
Samuraiul nu era doar un războinic. Pe câmpul de luptă, dar și în afara sa, un samurai se ghida după un anumit cod moral, care îi dicta acțiunile și atitudinea în viață și moarte. Acesta era bushido – „calea războinicului”.
Bushido, codul de onoare specific Japoniei medievale și moderne, s-a născut din îmbinarea moralității confucianiste și valorile militare ale societății nipone. Astfel, într-o societate care, în perioada medievală, a fost cuprinsă de lungi perioade de război, s-a căutat o manieră prin care violența să fie moderată, echilibrată de un comportament profund moral, pentru ca războinicul să nu-și piardă umanitatea.
Seppuku: samuraiul își păstrează onoarea chiar și în moarte
Deși termenul de bushido datează din secolul al XVII-lea, când acest cod de onoare este sistematizat, el se bazează pe principii morale pe care samuraii le urmau de secole. Codul bushido, împrumutând elemente din confucianism, budism și șintoism, avea la bază șapte virtuți esențiale: dreptate, curaj, bunăvoință, respect, onestitate, onoare și loialitate. Acestora li se adăugau cumpătarea, frugalitatea și atitudinea senină și onorabilă în fața morții, care își găsește expresia în seppuku.
Potrivit codului bushido, samuraiul confruntă și acceptă moartea cu seninătate. Pentru războinicul samurai aflat pe câmpul de luptă, fuga sau capitularea nu erau opțiuni valabile. Confruntat cu o situație fără scăpare sau cu riscul de a-și pierde onoarea, samuraiul adevărat trebuia să aleagă moartea. Și în viața cotidiană, dacă un samurai încălca principiile codului, el trebuia să-și pună capăt vieții, aceasta fiind singura cale prin care își putea salva onoarea. Așa a apărut practica suicidului ritualic cunoscut drept seppuku sau harakiri: samuraiul folosea un pumnal sau o sabie pentru a-și spinteca stomacul, după care secundantul său (denumit în japoneză kaishakunin) finaliza actul prin decapitare. Mai mult, dacă un samurai observa că un camarad de-ai săi se comporta într-o manieră dezonorantă, trebuia să-l ucidă și apoi să se sinucidă prin seppuku, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de motivul pentru omorârea camaradului său.
Odată cu Restaurația Meiji din 1868 și începutul modernizării Japoniei, samuraii își pierd complet rolul privilegiat în societatea niponă. Împăratul abolește dreptul exclusiv al samurailor de a purta arme și înființează o forță armată modernă, pe model occidental, ceea ce duce la izbucnirea unor revolte (dintre care cea mai cunoscută e rebeliunea Satsuma, din 1877, care a inspirat filmul Ultimul samurai). În cele din urmă, samuraii dispar din societatea japoneză pe care ei înșiși au construit-o de-a lungul secolelor, însă prin spiritul vechilor războinci, influența lor asupra culturii nipone și codul etico-moral care a depășit granițele de clasă ei vor continua să-și pună amprenta asupra noii Japonii, care și astăzi onorează amintirea vechilor samurai.
