Sahalin: japonezi sub stăpânire sovietică

Insula Sahalin din Marea Ohotsk poate fi văzută ca un microcosmos al relațiilor ruso-japoenze. „Descoperită” aproape simultan de ruși și japonezi în secolul al XVII-lea, insula a trecut de mai multe ori de la stăpânirea rusească la cea japoneză între anii 1855 și 1945. După victoria niponă împotriva Rusiei în 1905, prin tratatul de la Portsmouth insula a fost împărțită în două, de-a lungul paralelei 50:partea de nord rămânea Rusiei, iar cea de sud japonezilor, aceștia înființând aici colonia Karafuto (denumirea japoneză a insulei).

Statutul insulei avea să se schimbe din nou după Al Doilea Război Mondial. Potrivit înțelegerii de la Yalta dintre Cei Trei Mari, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei pe 8 august, încălcând astfel acordul de neutralitate pe cinci ani încheiat cu guvernul de la Tokio în aprilie 1941. Drept compensație pentru efortul de război, rușii doreau să obțină atât insula Sahalin, cât și Insulele Kurile din apropiere.

Sovieticii încep ofensiva în Karafuto pe 9 august prin bombardarea zonei de frontieră. Luptele continuă între 11 și 24 august, apoi rușii ocupă Toyohara, capitala coloniei japoneze, și debarcă în porturile Toro, Esutoru și Maoka. Aceste operațiuni au avut loc la 10 zile după după ce Împăratul Hirohito anunțase capitularea Japoniei și la 7 zile după ce Comandamentul suprem din Tokio ordonase tuturor soldaților japonezi să înceteze lupta. Cu toate acestea, în insula Sahalin a existat în continuare o mișcare de rezistență din partea soldaților staționați aici. După 16 zile de luptă, 18.000 de japonezi fuseseră luați prizonieri, iar 300.000 de civili din zona ocupată erau ținuți cu forța pe insulă de forțele sovietice, care au interzis părăsirea insulei. Bătălia pentru insulele Kurile a luat sfârșit o săptămână mai târziu, pe 3 septembrie, marcând astfel sfârșitul războiului cu Japonia și, implicit, al celui de Al Doilea Război Mondial. Data marchează, în același timp, și începutul unei epoci dificile în istoria insulei Sahalin.

La momentul „eliberării” sudului insulei de către sovietici, regiunea era locuită de aproape jumătate milion de oameni:japonezi, coreeni (majoritatea aduși pentru muncă forțată), ruși, polonezi și populațiile indigene (ainu, ul’ta și nivki). Pentru că regiunea fusese incorporată, din punct de vedere administrativ, teritoriilor japoneze (nemaifiind considerată colonie) încă din 1942, insula devenise parte integrantă a Japoniei;în mentalul colectiv, ea era parte a țării natale. De asemenea, din interviurile cu foștii locuitori reiese că, pentru ei, prezența rusă pe insulă înainte de războiul din 1904-1905 era la fel de nesemnificativă cum a fost pentru rușii de după 1945 prezența japoneză. Pentru ambele popoare, istoria insulei începea cu ei.

O parte a populației, majoritatea femei, copii și bătrâni, au reușit să părăsească insula pe parcursul lunii august 1945. Pentru unii dintre ei însă, părăsirea insulei a fost fatală:trei nave de refugiați au fost scufundate de ruși în apele din largul insulei Hokkaido. În total, circa 100.000 de locuitori ai insulei au reușit să scape de ocupația sovietică, lăsând în urmă 300.000 de cetățeni de origine japoneză.

Perioada care a urmat ocupației sovietice a fost haotică. URSS a stabilit aici un guvern militar condus de generalul I. Alimov, ulterior înlocuit de gen. Purkaev. Fostul guvernator al insulei, Otsu Toshio, a fost pus sub arest la domiciliu și apoi trimis în Siberia împreună cu alți lideri ai comunității locale. Presa locală a fost interzisă și înlocuită cu un ziar de limbă japoneză controlat însă de ocupanți („Shinseimei”). Aparatele radio și mașinile deținute de locuitori au fost confiscate;sistemul de telefonie și de poștă au fost oprite;de asemenea, oamenilor li se interzicea să iasă pe stradă după o anumită oră. Militarii japonezi au fost trimiși în lagăre de muncă din nordul insulei sau din Rusia continentală. Elita locală a fost, de asemenea, întemnițată:birocrați, scriitori, manageri și alte personalități importante din comunitate au fost închiși, dar doar după ce mulți au fost obligați să lucreze pentru noul guvern în procesul de reconstrucție. Decizia de a-i obliga pe japonezi să muncească pentru ocupant a fost luată încă din septembrie 1945. Într-un document din acea perioadă se nota că „având în vedere că nu putem nici să aducem imediat forța de muncă pentru industria locală, nici să creăm pentru muncitori condiții de viață acceptabile în acest moment, trebuie să folosim temporar administrația japoneză, inginerii și muncitorii lor. Altfel, economia acestei regiuni va fi complet distrusă.”

În școli, predarea științelor sociale a fost înlocuită cu un curs de „Introducere în Marxism-Leninism pentru tinerii comuniști”. Copii japonezi trebuiau să învețe cântece dedicate lui Stalin, în timp ce adulții au învățat limba rusă pentru a evita să fie închiși sau uciși „accidental” din cauza barierei lingvistice. Între timp, soarta muncitorilor japonezi și coreeni rămânea incertă:urmau ei să fie repatriați? Sau urmau să formeze o „regiune japoneză” pe insulă? Problema a rămas nerezolvată până în 1946.

Rușii au decis ferm că insula trebuie să primească un nou nume, să fie reorganizată și repopulată:tot trecutul ei trebuia să fie șters, iar istoria rescrisă. În martie 1946 rubla înlocuiește yen-ul, iar din iunie toate localitățile și străzile primesc nume rusești. Începea astfel „tranziția” și „coabitarea”;era însă o coabitare forțată a două popoare, a învinșilor și a cuceritorului.

Repatrierea japonezilor a fost anunțată în octombrie 1946 și s-a desfășurat până în 1950. Peste 200 de nave au plecat către Hokkaido transportând aproape 313.000 de oameni. Cei care au plecat au trebui să lase în urmă toate posesiunile;astfel, foștii locuitori ai insulei au ajuns în Japonia postbelică fără nimic, doar cu puținii bani primiți la plecare (căci nu li s-a dat voie să plece cu banii agonisiți). Între timp, în februarie 1946 fusese creat oblast-ul Sahalin de Sud, integrat regiunii Habarovsk. Ulterior, în ianuarie 1947, a fost creat oblast-ul Sahalin ce includea întreaga insulă împreună cu insulele Kurile. Astfel, ceea ce fusese cândva insula japoneză Karafuto devenea Sahalinul sovietic.

Prin proiectul de tratat de pace Aliato-japonez, negociat la San Francisco în 1951, Japonia renunța la toate drepturile și pretențiile asupra insulelor Kurile și asupra acelei porțiuni a insulei Sahalin pe care o stăpânise potrivit tratatului de la Portsmouth dn 1905. Însă ambiguitatea documentului și absența unei mențiuni clare a faptului că URSS era stăpânul de drept al acestor teritorii au făcut ca delegația sovietică să părăsească în cele din urmă conferința de pace. Ca atare, tratatul nu a fost niciodată semnat de ruși, dând naștere viitoarei dispute teritoriale ruso-japoneze. În timp ce pretențiile teritoriale ale Japoniei asupra insulelor Kurile au creat tensiuni politice grave între cele două state, Karafuto/Sahalin a rămas doar o amintire dureroasă a războiului pierdut, un teritoriu pe care japonezii nici nu mai speră că-l vor recupera vreodată.

Însă memoria insulei e încă vie în societatea japoneză contemporană. Există în continuare numeroase asociații ale foștilor locuitori ai insulei și au fost publicate multe volume de memorialistică pe acest subiect. Spre exemplu, Karafuto Renmei este una din asociațiile foștilor locuitori ai insulei;are 6000 de membri și 36 de filiale în întreaga Japonie. Asociația publică un newsletter lunar, printează cărți vechi despre Karafuto, organizează vizite pe insulă și un eveniment anual de comemorare, pe 23 august, data oficială a ocupației. Fiecare fost oraș de pe insulă are propria sa asociație, la fel și școlile;există și organizații ale rudelor victimelor care au pierit pe navele scufundate de ruși sau ale prizonierilor de război internați în lagărul din nordul insulei.

Pentru că în Japonia memoria războiului este încă tabu, acest subiect fiind, de regulă, evitat, mulți dintre acești oameni vorbesc foarte rar cu străinii despre ce s-a întâmplat cu insula lor. Ei mărturisesc însă că, pentru ei, viața lor a fost împărțită în două:înainte și după repatriere.

„Cum puteai să simți frică sau respect pentru un astfel de inamic? Erau săraci, murdari, analfabeți, niște bestii – în alte cuvinte, dar nu erau răi... Sincer, ne așteptam să fie mult mai rău. La urma urmei, ei erau învingătorii!”

Poveștile despre ocupația sovietică nu se învârt în jurul violenței, cum se întâmplă spre exemplu în cazul german. Au existat, într-adevăr, cazuri de violență și violuri, dar la o scară mult mai mică și, în general, acestea dispar după primele luni. Acest fapt se datorează ordinelor date de înaltul comandament sovietic, care interzice violențele împotriva populației. Colonelul Kriukov, care a luat parte la evenimente, scria în memoriile sale că a existat un ordin secret prin care militarilor li se spunea că sudul insulei și Insulele Kurile fuseseră pământuri rusești dintodeauna, reunite acum cu Patria Mamă și că tot ce exista pe insula aparținea, drept urmare, statului;astfel, cei care distrugeau sau furau din bunurile statului urmau să fie judecați și condamnați. Soldaților li s-a ordonat, de asemenea, să se comporte civilizat față de populația locală, care trebuia tratată ca populație liberă, nu ca prizonieri de război;de aceea, soldații nu trebuiau să se atingă de posesiunile lor, să se amestece în obiceiurile și tradițiile naționale, să aibă relații cu femeile, să distrugă sau măcar să viziteze templele religioase etc.

Ca atare, foștii locuitori își amintesc mai degrabă cât de nefericiți păreau „cuceritorii”. Soldații erau săraci și încercau să fure alimente și diverse obiecte pentru a supraviețui, astfel că aceste incidente de jafuri se numără printre cele mai neplăcute amintiri despre prezența sovietică. Unii își aduc aminte de impresia lăsată de soldați:„Cum puteai să simți frică sau respect pentru un astfel de inamic? Erau săraci, murdari, analfabeți, niște bestii – în alte cuvinte, dar nu erau răi... Sincer, ne așteptam să fie mult mai rău. La urma urmei, ei erau învingătorii!”

Coloniștii sovietici, care încep să sosească pe insulă începând cu anul 1946, au locuit și au muncit alături de japonezi. Mulți dintre ei erau oameni foarte săraci, care pierduseră totul în război. Populația locală a fost mulțumită de rapida organizare a școlilor și spitalelor, însă unii își amintesc cum au fost șocați de comportamentul rușilor, lipsa de castitate și de respect față de familie. Cineva mărturisește:„probabil că avea legătură cu comunismul...nimeni nu aparține nimănui, așa că poți avea oricâți bărbați sau oricâte femei vrei. Dar ei sunt și atât de activi fizic, că până la 30 de ani arată complet epuizați. Japonezii nu ar putae să fie niciodată așa. Probabil că trebuie să mănânci multă carne ca să fie atât de desfrânat.” Altcineva își amintește că, la plecarea de pe insulă, a fost întrebat de familia sa. „«Aceștia sunt soția și copii mei», am spus. «Dar sunt copiii dumneavoastră?» m-a întrebat un rus suspicios. «Da, sunt», am răspuns surprins. Oficialul sovietic a explicat:«Dacă sunt copiii soției dvs., asta nu înseamnă neapărat că dumneata ești tatăl.»”

Acest sentiment de dispreț față de ruși era completat în același timp de un sentiment de simpatie față de „inamicul alb, dar sărac”. Spre deosebire de americani, pe care japonezii îi priveau altfel, rușii erau considerați inferiori din punct de vedere social, deci demni de milă și chiar simpatie. Mulți japonezi își amintesc cu drag de soldații sovietici:„erau oameni buni, simpli. Ne-am făcut prieteni și ne-a părut rău să ne despărțim de ei.”

În Japonia contemporană, a-ți exprima respectul sau chiar admirația pentru ocupanții americani de după război, cei care au adus democrația, e un fapt acceptabil social. Însă a exprima aceeași atitudine pozitivă față de ruși, care au reprezentat întotdeauna o potențială amenințare, este și va rămâne probabil tabu.

Mariya Sevela, Sakhalin:the Japanese Under Soviet Rule, în History Today, vol. 48, nr. 1