Rusia și intrarea în război a României în 27 august 1916

Armata română în august 1916 era o forță militară ce putea să facă neplăceri oricărui bloc implicat în conflagrație datorită poziției strategice ce putea afecta Austro-Ungaria sau Bulgaria. Nu era de neglijat nici potențialul ofensiv din moment ce deja soseau ajutoarele franceze în armament și erau disponibile sute de tunuri moderne.

Diplomații încercau să obțină intervenția militară promițând satisfacerea revendicărilor naționale referitoare la românii locuind în cealaltă tabără. În final a avut câștig de cauză Antanta ce promitea eliberarea etnicilor români aflați sub crudă tiranie maghiară și austriacă. Trupele române au trecut frontiera în Transilvania în noaptea de 27 spre 28 august 1916, au surprins posturile de pază și au dat peste cap batalioanele inamice de acoperire. Orice militar inamic scos din luptă pe Frontul românesc mărea decalajul dintre forțele Antantei și cele ale Puterilor Centrale.

Istoricii au început să discute despre rostul ofensivei din Ardeal și dacă nu era mai bine ca diviziile românești să fi făcut masă împotriva Armatei a III-a bulgare și cedarea rapidă a acesteia ar fi dus la prăbușirea flancului sudic al Puterilor Centrale, Imperiul otoman fiind incapabil să lupte fără munițiile germane. Nici Austro-Ungaria n-ar fi putut să ridice un sistem eficient de fortificații de campanie de la Marea Adriatică până la limita cu Bucovina. Este evident că liderii de la București au fost orbiți de interesele naționaliste și au uitat de rațiunea militară.

Cei mai vehemenți critici provin tocmai din spațiul fostei Antante în frunte cu cercetătorii ruși. Nu te puteai aștepta la prea multe de la micul și disprețuitul aliat. Problema era că mărețul aliat de la nord lupta cumplit de prost și risipea resursele umane și materiale fără urmă de gândire strategică și logică. Era absolut normal din moment ce băuturile alcoolice erau consumate de la generali la soldați.

Istoria României n-a fost încă scrisă în mod serios și sunt multe aspecte de lămurit, inclusiv cel al intrării în conflict la 27 august 1916 și soluția problemei se află într-o carte interbelică despre acțiunile generalului Mangin. Eroul de la Verdun a făcut referire și la acțiunile conducătorilor români și se spune că Antanta ar fi preferat un atac spre sud pentru distrugerea Bulgariei. Acum apare minunea minunilor. Prim-ministrul și ministrul de Externe al Rusiei, favoritul țarinei, Boris Vladimirovici Stūrmer, a cerut să fie menajată țara slavă și să nu fie nimicită de forțele aliate.

Țarului nu-i plăcea ideea să vadă forțele occidentale la Dunăre și nici în Marea Neagră. Sofia trebuia atrasă în sfera de interese rusească și la fel Belgradul după eliberare. Toată Peninsula Balcanică trebuia să fie sub controlul Sankt Petersburgului în numele panslavismului cultivat obsesiv în cercurile de putere rusești.

Boris Vladimirovici Stūrmer (© Wikimedia Commons)

Diviziile românești de la sud urmau să fie în defensivă și fără să provoace Sofia în prima fază. Trupele ruse pătrundeau în Dobrogea, dar nu pentru a declanșa acțiuni ofensive violente și de amploare. Soldații ruși au fost convinși de aparatul de propagandă țarist că frații bulgari nu vor trage când vor vedea steagurile rusești și războiul se va încheia repede în Dobrogea.

Trei armate române erau trimise la asalt pe linia Carpaților în continuarea spre sud a flancului rusesc din Bucovina și frontul inamic se lungea cu 600 km. Austro-Ungaria se afla astfel într-o situație deosebit de neplăcută pentru că trebuia să deplaseze oameni și armament greu într-o zonă ce nu putea să-i aducă succese strategice pentru îmbunătățirea situației trupelor ce luptau pe mai multe fronturi.

Flancul rusesc era astfel prelungit până la Dunăre și Viena ar fi fost obligată să mute multe divizii spre sud, ceea ce ar fi subțiat liniile din fața armatelor ruse ce aveau o clară superioritate numerică. Socotelile din cabinetele strategilor au fost perfecte, dar nu s-a ținut cont de reacția disperată a germanilor, Berlinul considerând că înaintarea militarilor români reprezenta un pericol mortal pentru întreaga alianță asediată de armatele Antantei.

Armata română a acționat după planurile conducerii de la București, dar acestea se potriveau cu cele ale statului rus în ceea ce privește relațiile cu statul slav de la sud de Dunăre. Nu a fost o acțiune militară realizată fără să se țină cont de părerile și dorințele aliaților. Cartea publicată de generalul Charles Mangin a apărut în anul 1920 sub titlul Comment finit la guerre și n-a fost suficient valorificată de către istoricii români.