Românii se refugiază în trecut, ca o soluţie pentru „năpasta” prezentului

Românii consideră şi în secolul XXI că cele mai importante personalităţi naţionale sunt cele care au dovedit curajul de a se opune Imperiului otoman. Pe primele trei locuri se situează domni din perioada medievală care au obţinut victorii împotriva turcilor:Mihai Viteazul (1593-1601) la Călugăreni (1595), Ştefan cel Mare (1457-1504) la Vaslui (1475)  şi Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Rovine/Argeş (1394/1395). Ei au intrat în mentalul colectiv în condiţiile în care istoriografia românească mai veche sau mai nouă îi consideră importanţi pe acei conducători care au dus o politică antiotomană de anvergură, respectiv au înrâurit caracterul „unitar” al statului, minimalizând în acelaşi timp domnii strălucite din punct de vedere cultural, dar lipsite de atitudine faţă de „duşmanul tradiţional”, Poarta Otomană. Spre exemplu, istoriografia noastră este mai puţin generoasă cu domni care s-au remarcat mai mult prin opere culturale, precum Vasile Lupu, sau reformatoare, asemenea lui Constantin Mavrocordat.

O politică antiotomană a dus şi domnitorul, mai târziu regele, Carol I (1866-1914). Mai mult, acesta a obţinut o victorie totală împotrivă turcilor în 1877, la Plevna (este adevărat, în alianţă cu ruşii), trupele Imperiului capitulând aici fără condiţii, în faţa trupelor româno-ruse conduse chiar de către Carol. În plus, Carol I este monarhul sub conducerea căruia s-a pus capăt tributului şi vasalităţii faţă de otomani (acceptată totuşi de Mircea şi Mihai, respectiv Ştefan la sfârşit de domnie). Românii însă l-au perceput pe Rege în toată domnia ca pe un „german”, dintr-o „dinastie străină”. În timp ce Mircea, Ştefan şi Mihai sunt percepuţi ca „români autentici” – deşi primul este descendent al unei dinastii de sorginte cumană, Basarab [Iorga, Djuvara], iar ultimul este sigur fiul unei grecoaice, Cantacuzino [Boia], spre dezamăgirea adepţilor purităţii etnice româneşti –, Carol I este perceput ca „străin” şi „onorează” acest sondaj cu un modest loc VII. Desigur că această perspectivă a fost mult întărită în perioadele comunistă şi postcomunistă prin antioccidentalismul şi antimonarhismul lor.

De aceeaşi „nedreptate” are parte şi Ferdinand, plasat pe locul VIII sau locul 2 la categoria „străini”. Ar rezulta de aici că „străinii” sunt mai puţin iubiţi decât românii, Carol şi Ferdinand „concurând” parcă la altă categorie, deşi faptele lor nu sunt nicidecum mai puţin importante comparate cu cele ale domnilor percepuţi ca „români”. Deci nu a fost suficientă lupta contra turcilor, cea pentru „independenţă”sau „unire”, în lipsa atributului de „autohton”.

Mihai Viteazul pare să întrunească toate aceste patru atribute, ocupând onorabilul loc I, dar la mică distanţă de Ştefan, Mircea şi Cuza. Aici întâlnim o altă caracteristică importantă a mitologiei naţionale:omogenitatea. Spre exemplu, românii nu au o personalitate care să se distanţeze de departe, ca popularitate, de celelalte, cum îl au turcii pe Mustafa Kemal (Atatürk).

Aceste mituri par – în mod paradoxal – să joace astăzi un rol mai puternic decât cu 100 de ani în urmă, când nu se putea spune că naţionalismulera în declin. Este sugestiv şi faptul că în ultimii 70 de ani puterea politică din România a fost deţinută efectivde către conducători al căror nume este tipic naţional şi popular românesc:sufixul „escu”:Antonescu, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar Iliescuşi, în fine, Băsescu. Chiar unul dintre candidaţii declaraţi pentru următoarea consultare electorală este un „escu”. Ca şi cum în Anglia şefii guvernelor să zicem ar fi fost mai toţi nişte „Smith”. Desigur că există o excepţie:Gheorghe Gheorghiu, poreclit „Dej” în urma „surghiunului” său, în cel mai pur stil al democraţiei mioritice, în oraşul omonim! Evident că Regele Mihai (1927-1930;1940-1947) nu a fost un deţinător efectival puterii politice.

„Românitatea” personajelor înclină balanţa în favoarea unuia sau altuia

Dacă este să-i comparăm pe cei doi mari unificatori, Mihai Viteazul şi Ferdinand, constatăm că primul a fost mai mult mitulşi simbolul unirii, în timp ce ultimul a fost realitatea. Distanţa în sondaj este de aproape 25 de procente în favoarea „mitului”. Pe de altă parte, sub aspectul luptei antiotomane, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul au sfârşit prin a lăsa o ţară „închinată” turcilor, plătind şi un tribut, ce-i drept mic. Totuşi, Carol I construieşte o Românie modernă, solidă, un stat independent la propriu după aproape jumătate de mileniu de vasalitate otomană, cu 312 km de litoral şi controlând vărsarea celui mai important fluviu navigabil al Europei pe atunci.

Am putea crede că personalităţile medievale au întâietate în sufletul românilor în detrimentul celor moderne, apelul la trecutul-paradisfiind un „leac” pentru prezentul modern ce „nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să-i cer?”(Mihai Eminescu). Creştinismul acentuează această latură apocaliptică spre care se îndreaptă prezentul, deci trecutul este mai bun şi, mai ales, mai sigur! În fond „românii” au înţeles de mult că „cine controlează trecutul, controlează viitorul”. Poate cele câteva procente ale distanţei din sufletul românilor între Mihai Viteazul şi Ferdinand pot fi explicate şi prin apelul la trecutul mai îndepărtat. „Disputa” este rezolvată de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), şi el personalitate modernă, dar care deţine acelaşi loc III împreună cu Mircea cel Bătrân, fiind la doar 3 procente de Mihai Viteazul, dar la distanţă considerabilă de Ferdinand, cel sub care s-a realizat „Marea Unire” (1918). Până la urmă, percepţia de „român” este cea care înclină mai mult balanţa în favoarea importanţei şi apoi a faptelor. Nu de mult, românii au făcut o alegere similară în viaţa reală, atunci când l-au preferat pe Emil Boc, să-i spunem, un „român autentic”, lui Klaus Johannis, un „german autentic”. Acest lucru a reuşit la 1866, dar a eşuat în 2008.

Din multe puncte de vedere românii par să nu evolueze, ba mai mult, să se afunde într-un naţionalism care pare să nu mai aibă nicio legătură cu interesul naţional. „Orbirea nemărginită” de „mare neam”, imaginea „eroică” a trecutului, care, desigur, a contribuit la formarea „naţiunii”, este şi meteahna care o împiedică să progreseze. Elitele româneşti sunt, în general, adepte ale tradiţionalismului. Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu (nu cumva destinul său de poet naționaldatorează ceva românizării numelui său, din Eminovici în Eminescu)este tradiţionalist, în timp ce poetul naţional maghiar, Petöfi Sandor, este revoluţionar. Probabil că anii de naţional-comunism au accentuat sau desăvârşit ceea ce exista. Dar procesul continuă – parcă – cu şi mai multă energie, spre obsesiile şi elucubraţiile „traco-daco-getice” până la galeriile „romane” de la Roşia Montană, care au scos în stradă mulţi oameni. Desigur, „oficial” ne integrăm, europenizăm, democratizăm, devenim mai toleranţi mâine decât am fost astăzi, respectăm şi drepturile omului, mai mult decât în vremea lui Mircea, Ştefan şi Mihai Viteazul, dar, neoficial, rămânem în măsură semnificativă adepţii unui trecut „eroic” pe care îl considerăm „bun naţional” sau „zestre”, asemenea unei proprietăţi pe care o redecorezi după necesităţile prezentului, dar nu renunţi la ea în favoarea unei case noi, cu adevărat modernă.

Mihai Viteazul a unit două ţări care erau unite cu trei luni înainte, sub auspiciile lui Bathory

Paradoxal, dar „românii” par mai dispuşi să îmbunătăţească şi modernizeze trecutuldevenit un mit obsesiv decât să-si asume prezentul. În mod evident, „românii” controlează prezentul prin trecut. Ceauşescu era, până la urmă, „continuatorul” şi „urmaşul” lui Burebista şi Decebal. Toate acestea sunt şi rezultatul educaţiei făcute în şcoală, manualeşi oralitate. Schimbarea programei şi implicit a manualelor nu este relevantă căci „se ştie” că Mihai a făcut „Unirea de la 1599-1600”, chiar dacă aceasta este un mit fabricat începând cu secolul al XIX-lea. Oamenii sunt circumspecţi, rămân uimiţi şi de cele mai multe ori intrigaţi şi revoltaţi când află că viteazul voievod Mihai (1593-1601) a perpetuat, de fapt, titlul unificator de la principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, care, în 1595, se intitula:„prin graţia lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, Moldovei, Valahiei...”1, adică cam cu cinci ani înainte ca Mihai să se proclame „domn alŢării Româneşti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove”2, iar Andrei Bathory cerea turcilor în 17 august 1599, deci înainte ca Mihai să-l înfrângă şi să intre în Alba Iulia, „să nu separeŢara Românească de Transilvania, întrucât aceste două ţări au redevenit un singur stat şi să nu-i dea steag[de domnie] lui Mihai”3. Deci Mihai „unise” două ţări care erau „unite” cu trei luni înainte, dar sub auspiciile unui Bathory. Nimeni nu îşi mai pune problema „conştinţei naţionale” la „români” în 1599-1600, în condiţiile în care primele semne de afirmare naţională a românilor apar abia în secolul al XVIII-lea, nu în Ţara Românească, ci în Transilvania, şi aici doar la o elită intelectuală, nu la oamenii de rând. Este deja un joc al infinitului că Mihai a înfătuit Prima Unire.

Manualele uită să spună că domniile marilor voievozi s-au încheiat cu plata tributului

Marea „victorie” împotriva turcilor a lui Mihai la Călugăreni, din 13 august 1595, care a dus la „recâştigarea independenţei” Ţării Româneşti, a fost urmată după două zile de ocuparea „fără lupte” a Bucureştiului4şi Târgoviştei5. Mihai reuşeşte să alunge pe turci abia după... două luni, la Giurgiu (27 octombrie 1595)6. Mai mult, viteazul voievod reia la scurt timp plata tributului, aşa că ideea „independenţei” Ţării Româneşti este neîntemeiată. Cam toate manualele de istorie„uită” să spună că domniile marilor voievozi s-au încheiat cu plata tributului, lăsând deliberat impresia unei „independenţe” perpetue. Majoritatea elevilor nu înţeleg de ce a trebuit să mai obţinem Independenţa la 1877, când ea fusese obţinută de atâtea ori de către Mircea, Ştefan sau Mihai, de ce nu şi de Vlad Ţepeş. „Unirea” şi „independenţa” erau descrise de însuşi Mihai în cuvintele:„Iată că am făcut ceea ce sultanul voia de multă vreme, anume ca eu să iau Transilvania sub protecţia lui”7. Să mai adaugăm faptul că acţiunile lui Mihai sunt parte nu a unei mişcări naţionale, ci a unui război, „Războiul cel lung” sau Războiul austro-turc (1593-1606), ale cărui evoluţii au depins de politica împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea, sultanii Murad III şi Mahomed III şi, nu în ultimul rând, de polonezi. Ideea de patrieşi naţiunenu existau, cel puţin în spaţiul nostru istoric. Ele vor apărea mai cu seamă după secolul al XVIII-lea8.

Paradoxal, diagnosticul istoriografiei româneşti şi implicit cel al „problemei educaţionale” la istorie vine de la un spirit lucid şi novator, istoricul Neagu Djuvara. Acesta identifica pe bună dreptate trei „vicii-metehne” ale istoriografiei noastre:naţionalismul, lipsa de integrare în contextul istoric european şi lipsa studiilor comparate9.

În mod clar, „românii”, ca şi alte popoare, se refugiază în trecut, un fel de viitor anterior, probabil ca o soluţie pentru „năpasta” prezentului, un trecut plin de speranţă şi opţiuni care vindecă şi care poate fi îmbunătăţit, înfrumuseţat, adaptat, redecorat, un remediu pentru suferinţele din viaţa reală. O falsă soluţie care ne arată cât de puţin învăţăm din istorie.

 Note:

1.Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 602.

2.Aurel Decei, Relaţii româno-orientale – culegere de studii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 241.

3.Ibidem 2, p. 238.

4.Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Ed. a II-a, coord., Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007 p. 104.

5.Aurel Decei, Relaţii româno-orientale – culegere de studii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 226.

6. Academia Română, Istoria Românilor, vol.IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 604.

7.Aurel Decei, Relaţii româno-orientale – culegere de studii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 239.

8.Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1972, pag. 161 şi urm.

9. Neagu Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 7-8.