Românii sau germanii sunt vinovați pentru înfrângerea de la Stalingrad?

Anul 1942. Armata germană trece peste criza provocată de temuta iarnă rusească și administrează alte înfrângeri catastrofale forțelor sovietice aruncate imprudent la atac. Mai mult. Se trece la ofensivă spre sud și apărătorii sunt obligați să se retragă spre Caucaz și spre Volga aplicând însă tactica pământului pârjolit.

Ordinul lui Iosif Vissarionovici Stalin se executa cu mare plăcere de către trupele poliției politice și chiar germanii erau uimiți de cruzimea securiștilor comuniști. Cum frontul era din ce în ce mai lung, Berlinul nu mai avea suficiente divizii pentru acoperirea tuturor sectoarelor de apărare și s-a făcut apel la aliați pentru un efort militar consistent. Au sosit în sector armate din România, Italia și Ungaria, partea germană urmând să formeze vârfuri de lance spre Stalingrad și Caucaz. Se aplica în mod corect principiul concentrării forțelor pe direcția de atac. Problema Reich-ului era că asaltul se desfășura pe două direcții, ceea ce era complet eronat.

Orașul ce purta numele dictatorului comunist a fost asaltat de către germani și cu greu trupele sovietice mai rezistau în apropiere de fluviu. Era o chestiune de timp până când Armata a 6-a germană urma să ocupe ultimele poziții. A urmat însă în 19 noiembrie 1942 un asalt masiv sovietic cu tancuri spre sud și liniile apărătorilor din Axă au cedat. Acțiunea a fost dublată de o ofensivă spre nord și cercul s-a închis în jurul forțelor ce luptau pentru ocuparea Stalingradului. Operațiunea de spargere a blocadei a eșuat și în februarie 1943 ultimii militari s-au predat unor trupe dornice de o cruntă tortură.

Istoricii militari și civili din întreaga lume au început să scrie despre evenimentele sângeroase petrecute undeva în pustiurile sovietice. Conform obiceiului universal răspândit, specialiștii au căutat vinovați pentru dezastru și a fost foarte ușor de găsit partea română. S-a spus că trupele aliatului Reich-ului erau slab instruite și dotate, ceea ce era adevărat. Tunurile de calibrele 37 și 47 mm aveau valoare împotriva infanteriei, dar nu mai puteau să străpungă armura tancurilor de tip T-34 și KV-1.

Se puteau realiza lovituri norocoase împotriva unor blindate izolate, dar numai dacă se executa foc din spate sau din flanc. Era greu de crezut că inamicul oferă astfel de ocazii și că așteaptă să tragă tunarii români din poziții ideale. Tunurile anticar de calibrul 75 mm erau prea puține pentru a reuși oprirea unor mase de tancuri și partea sovietică a aplicat corect principiul concentrării forțelor asupra unui inamic slab dotat. Divizia blindată românească a primit doar 22 de tancuri moderne de tip T-III și T-IV, prea puține și depășite tehnic. Aceeași situație era și la marile unități germane de blindate.

A intrat în istorie teza că românii au fost vinovați de înfrângerea dezastruoasă a germanilor pentru că au luat-o la fugă din fața monștrilor metalici comuniști. Istoricul militar Antony Beevor a scris un volum consistent din punct de vedere științific despre încleștarea de pe Volga și de la Cotul Donului, folosind surse germane și sovietice din belșug. O informație peste care cititorul obișnuit trece repede atrage atenția unui specialist. Un ordin venit de la Berlin avea drept menire să facă ordine în dispozitivul de luptă de la Stalingrad.

S-a stabilit că sunt prea multe animale de transport în spatele trupelor și acestea devin ținte prea vizibile pentru artileria și, mai ales, pentru aviația sovietică. Era impusă mutarea lor cât mai departe de linia frontului. S-a considerat că forțele motorizate de transport sunt prea vulnerabile la acțiuni venite din aer și au fost retrase în adâncimea teritoriului controlat de germani. S-a procedat la fel cu atelierele mobile de reparații. Diviziile germane din prima linie au rămas să lupte cu strictul necesar și nu beneficiau de aprovizionarea satisfăcătoare pentru o ofensivă în stil tăvălug, care implica armament greu și cantități uriașe de muniții.

Atacul sovietic din 19 noiembrie 1942 a dus la străpungerea liniilor defensive românești pentru că militarii n-au primit la timp din țară munițiile necesare. Partea germană, cea care controla logistica în regiune, n-a permis sosirea trenurilor cu muniții și acestea s-au epuizat după câteva ore de lupte în care soldații români au reușit să respingă primele valuri sovietice de asalt. Nu se știe nici astăzi exact câte victime au fost, dar infanteria lui Stalin a dat un greu tribut în fața mitralierelor.

Militarii români ar fi avut nevoie de ajutorul armelor grele antitanc germane, dar acestea erau puține și, mai grav, nu se puteau deplasa rapid spre obiective din cauza insuficienței mijloacelor motorizate. Nici combustibilul nu era din belșug. Diviziile germane hipomecanizate au căzut în încercuire pentru că au fost lipsite de tehnică de transport în urma unor ordine venite de la Berlin. Diviziile românești au fost victima acelorași indicații prețioase.

Vinovat pentru dezastrul de la Stalingrad a fost comandamentul german, cel care a lipsit forțele aliate de resursele absolut necesare. Alimentele, combustibilul și munițiile erau în cantități insuficiente din primele ore de luptă. Lipsa mijloacelor de transport n-a permis deplasarea rapidă a trupelor și a armamentului spre sectoarele amenințate. Victoria sovietică a fost astfel asigurată de generalii ce dădeau ordine tocmai de la Berlin.

Totuși, la scara istoriei, este mai ușor să dai vina pe aliatul cel mic și care are o limbă mai puțin cunoscută pe plan internațional.

_{Foto sus: Ofițeri germani și români la începutul Bătăliei de la Stalingrad (© Narodowe Archiwum Cyfrowe)}