Românii despre polonezi şi polonezii despre români. Palpitanta istorie a unei percepţii cu şi fără prejudecăţi
„Ne aşteptam să găsim un popor de ţărani, dar ne-am trezit în palatele şi castelele unui vechi regat şi ale unei aristocraţii rafinate”. Era opinia unei doamne de la Curtea regelui României, notată de ambasadorul Franţei la Varşovia în vara anului 1923. Regele şi regina României se aflau în vizită în Republica Polonă. Anna Iwaszkiewiczowa observa:„nu mai vorbea nimeni de altceva, decât despre ce rochie a purtat regina la prânzul de la palat sau la operă [...]. Probabil că aristocraţia noastră şi-a pierdut complet capul de bucurie şi încântare. Toată lumea visează să mai trăiască până când Polonia va avea din nou o curte regală”.
Statul polonez abia dacă urma să împlinească cinci ani şi era obligat să facă tot posibilul pentru a-şi asigura „recunoaşterea” în Europa. În schimb, statul român exista deja de peste o jumătate de veac. Pe de altă parte, imaginea Poloniei era aceea a unui „regat foarte vechi”, care răzbătuse de-a lungul a şapte secole, pe când elitele româneşti se chinuiau să convingă lumea că au rădăcini latine, chiar mitice. Aspiraţiile statale ale românilor s-au realizat însă pe la jumătatea sec. al XIX-lea, când polonezii au ajuns unul dintre „popoarele nefericite”, iar insurecţiile lor au dus la reprimări şi emigraţie în valuri. Între timp, la Bucureşti se înălţau măreţele clădiri ale Parlamentului şi Universităţii, ale ministerelor şi tribunalelor, iar Curtea regală era prezentă în viaţa elitelor europene. Doamnele de la Curte puteau să-i considere pe polonezi drept „un popor de ţărani” pentru că, în imaginaţia lor, „ţăranii” n-au creat istorie. Românii au intrat în istorie, smulgându-se din „mahalaua” orientală. După cum scria Emil Cioran, „n-am vrut să fim mereu ţăranii istoriei”.
Popor needucat şi anarhie poloneză
„O ţară agrară oferă turistului puţine lucruri interesante. [...] În franceză te poţi descurca peste tot. Poşta şi telegraful sunt bune, făcute după moda europeană” – aşa caracteriza România ghidul turistic Călătorul polonez din 1903. Îi dedica României două pagini, tot atât cât şi Serbiei. Pe când doar descrierea Parisului ocupa nouăsprezece pagini. Se menţiona că strada principală din Bucureşti te duce cu gândul la Paris, dar străzile laterale sunt „înguste şi întortocheate, simple ulicioare, de cele mai multe ori murdare”. În schimb, Wacław Nałkowski scria în manualul său de geografie că Valahia este o ţară rodnică, în care un „popor needucat trăieşte în bordeie de lut, exploatat de boieri, proprietari de moşii întinse, care-şi risipesc banii în strălucitoarele oraşe ale Europei de Apus, un popor înşelat de evreii, armenii şi grecii care se ocupă acolo de comerţ sau administrează moşiile boierilor”. Se reflectau în această descriere convingerile tipice referitoare la pasivitatea poporului român, la viaţa uşuratică a elitelor, ca şi la rolul determinant al celor veniţi din afară.
Pentru a ajunge la Bucureşti venind de la Varşovia, trebuia pe atunci să faci o călătorie de câteva ore până la Cracovia, iar de acolo să iei trenul care te ducea în circa o zi şi o noapte până în capitala României. Distanţa mentală era şi mai mare decât această zi şi jumătate. Ea era determinată de soarta schimbătoare. Elitele poloneze care, în zona de ocupaţie austriacă, participau activ la viaţa politică, în zonele de ocupaţie prusacă şi rusă erau marginalizate. În acelaşi timp, unele oraşe din zona de ocupaţie rusească cunoşteau însă o dezvoltare industrială semnificativă. Călătoria de la Varşovia la Bucureşti reprezenta, în aceste condiţii, trecerea de la un centru de producţie la un oraş de aproape trei ori mai mic, renumit mai degrabă pentru consum. Dar şi trecerea de la o reşedinţă de „gubernie” provincială la o capitală de regat în plină dezvoltare.
În intervalul 1918-1920, totul s-a schimbat. În vecinătatea unei Românii îmbogăţite cu Ardealul şi Basarabia, s-a născut Republica Polonă. Delimitarea graniţei comune, în lungime de peste 300 de km, nu s-a realizat fără anumite controverse. Dar mai importante decât problema delicată a Pocuţiei erau convergenţa fundamentală a intereselor celor două ţări şi, mai ales, conştienţa ameninţărilor. Din 1921 a fost extinsă alianţa politică şi militară, aducându-se în completare o serie de relaţii economice. Prima legătură internaţională permanentă a liniilor aeriene poloneze (1930) a fost tocmai cea care lega Varşovia de Bucureşti. Şi totuşi, în ciuda declaraţiilor grandilocvente şi a toasturilor, elitele ambelor ţări se priveau cu răceală.
Îndelungata perioadă în care Polonia n-a existat a avut repercusiuni asupra cunoaşterii problemelor acestei ţări în România. Un rol important l-au jucat tabloul relaţiilor Poloniei cu Moldova, respectiv popularitatea lui Henryk Sienkiewicz. Dar în ochii românilor, Polonia nu se confunda cu imaginea unor splendide monumente sau staţiuni balneare. Şi invers, de altfel. Scriitoarea Kazimiera Iłłakowiczówna îi lămurea pe polonezi că merită să viziteze România, că se trăieşte ieftin, iar „neajunsurile” sunt aceleaşi ca şi în Polonia. Dar călătoriile erau îngreunate de lipsa de informaţii. În Bucureşti – scria prin 1928 ofiţerul Oscar Vorobchieivici – mai uşor găseşti o carte despre Polonia în limba franceză decât în română. Zece ani mai târziu, Dorothy Hosmer afirma în „The National Geographic” că în Polonia i-a fost imposibil să găsească o hartă rutieră a României. Era o consecinţă a lipsei de interes pentru această destinaţie şi poate chiar a prejudecăţilor.
Când, în 1926, Józef Piłsudski a recurs la lovitura de stat, ambasadorul Franţei la Bucureşti scria că elitele de acolo îşi aduceau aminte de tradiţia „anarhiei poloneze”. Colegul lui de la Varşovia aprecia că polonezii nu sunt aliaţii românilor decât de nevoie, pentru că „nu suportă caracterul acestora şi nu le apreciază puterea militară”. O părere simetrică formula şi mai sus amintitul Vorobchieivici, amintind despre anarhia poloneză şi aroganţă. Semnificativ este faptul că un ofiţer român îşi permitea să afirme aşa ceva despre un aliat militar într-un text tipărit.
Latin, slav, ţărănesc
Pe harta mentală a polonezilor, România ţinea de civilizaţiile meridionale. După cum scria unul dintre participanţii la o excursie a ziariştilor din anii ’20, România încălzea „inimile lor de nordici”, arătându-le podgoriile „mustind de ciorchini grei de struguri negri-violet”. Dar, în acelaşi timp, ea aparţinea Răsăritului. Asocierea României cu ideea de sud se contopea cu cea de răsărit într-un alt concept, cel de „Orient”, cu tot pitorescul, toată spontaneitatea şi înapoierea care îi sunt atribuite. Polonezii consideră – scria Ludwika Ciechanowiecka – că România „scânteiază ca aurul icoanelor bizantine, că în fiecare colibă ţărănească îţi încântă privirea ţesături în toate culorile curcubeului, scoarţe olteneşti înflorate, ulcicuţe colorate şi amfore, obiecte din ceramică împodobite cu ornamentele pe care odinioară le-a născocit vreun artist anonim din epoca pietrei”. Realitatea românească era în această imagine mai „organică” – de n-ar fi decât stâlpii de telegraf:dincoace de graniţă, pe partea poloneză, ei erau drepţi, pe când dincolo erau pitoresc de strâmbi. Dar în afară de asta, peisajul era asemănător:parcele cu pepeni galbeni, ţărani în cămăşi de pânză, staţii [de cale ferată] „în stil austriac”. Mai erau sesizate şi alte asemănări. „Se întâmplă cam acelaşi lucru ca şi la noi. Oraşele sunt parazitate de o populaţie de alte rase” – scria Zdzisław Dębicki. Era, desigur, o aluzie cu caracter antisemit.
„Bucureştiul este numit «micul Paris», dar este o mare exagerare”, chiar dacă femeile sunt „mai mult decât încântătoare”. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, ei sunt preocupaţi de „aventuri galante şi să profite cât mai mult de naivitatea aproapelui lor”. Stereotipuri de acest gen erau înregistrate la Varşovia de Czesław Jankowski. De altfel, acesta confirma că femeile se fardează „cu pasiune”. Polonezii erau uimiţi de libertinajul legăturilor sentimentale. Scriitoarea Magdalena Samozwaniec îi considera pe români nişte erotomani care-şi datorează energia produselor gastronomice picante, vinului şi ţuicii fierte cu măsline. În cursul anilor ’30, acest gen de imagine a fost însă dezavuat, ceea ce nu era lipsit de legătură cu situaţia politică. Ciechanowiecka opunea imaginii pe care şi-o făceau polonezii despre români pe aceea cu membrii Gărzii de Fier care, „cu mâinile goale, duc bolovani şi cărămizi, construiesc case şi biserici, străpung stânci de granit pentru a face drumuri, destroienesc aşezări omeneşti acoperite de zăpada îngheţată”. Semnificativ este faptul că apare aici lupta cu natura şi mai ales cu rigorile iernii:în general, România era percepută ca o ţară în care natura îi oferă omului totul.
În descrierile româneşti, Polonia aparţinea nordului. Satele poloneze păreau mai regulate, lipsite de „albul vesel” al celor româneşti. Gările erau păzite de soldaţi posomorâţi („Unde este veselia de pe la noi?”), cu un aer marţial, poliţiştii menţineau o ordine strictă pe străzile oraşului Lvov. Domnea aici o atmosferă care, pentru români, era sinonimă cu spiritul germanic. Dar atunci ce impresie ar fi făcut asupra lor Katowice? Călătorii apreciau în mod deosebit Silezia industrializată şi Gdynia, deşi atrăgeau atenţia asupra „invaziei orientale”, cu alte cuvinte asupra prezenţei evreilor. În general, impresiile dominante erau cele legate de muncă, frig şi melancolia pe care le-o induceau călătorilor câmpia poloneză şi Marea Baltică. Mai apărea şi estul slav, cu satele lui înapoiate, care pentru geograful Ion Simionescu contrastau evident cu nivelul cultural al elitelor poloneze. Polonia ar fi fost, aşadar, un ţinut de trecere, după cum scria unul dintre participanţii la o excursie efectuată în 1924, între ordinea şi hărnicia occidentale şi atmosfera orientală, „plină de misticism, fatalism şi resemnare”.
Ambele popoare – afirma Mihail Sadoveanu – „s-au luminat de binefacerile culturii”, preluând moştenirea Occidentului. Le unea „mentalitatea latină”, chiar dacă polonezilor le era atribuit şi stereotipul „sufletului slav”. Sufletul poporului polonez se caracteriza prin nobleţe. După cum arăta istoricul Paul Zarifopol:„când vorbim despre slavi, în sensul elegant al cuvântului, ne gândim doar la ruşi şi la polonezi:ruşii sunt renumiţi pentru intensa lor viaţă emoţională şi misticism, iar polonezii pentru farmecul lor căutat. Sârbii, cehoslovacii (sic!) şi alţii, e ca şi când n-ar exista;din punct de vedere istoric sunt destul de obscuri şi mai degrabă lipsiţi de strălucire aristocratică”. Unei asemenea opinii, cu uşurinţă i se pot opune cuvintele de recunoştinţă faţă de cehi venind din partea publiciştilor români de stânga şi cei liberali. Potrivit opiniei unuia dintre ei, datând din 1938, deşi polonezii provin „din acelaşi izvor lingvistic şi din acelaşi sânge”, ei s-au dezvoltat diferit. „Cehia a rămas legată de spiritul hărniciei şi al disciplinei specifice culturii germane, pe când Polonia s-a format între ortodoxia rusă, vagă şi incoerentă, şi influenţa Renaşterii occidentale. Praga a fost, pentru istoria Europei Centrale, un loc de inspiraţie care stimula înflorirea şi propagarea a tot ceea ce spiritul occidental a transmis Orientului atunci când Varşovia nu juca niciun rol în aspiraţiile politice şi culturale ale poporului polonez. Până în perioada războiului, ea a fost doar un oraş de la periferia colosului rus”.
Liniştea de dinaintea furtunii:scene de viaţă cotidiană în capitala României în perioada 1914-1916, anii neutralităţii. Tinere din protipendada bucureşteană
Această trăsătură a Varşoviei o sublinia Nicolae Iorga, care de altfel avea o atitudine favorabilă faţă de Polonia. Pentru acest istoric, monotonia străzilor drepte era amprenta ocupaţiei ruse. Acelaşi lucru îl remarcau şi alţi călători veniţi din România. Trăsurile mici şi incomode îi duceau cu gândul la Basarabia, care supravieţuise timp de un secol sub stăpânire rusă.
Dar Varşoviei îi erau atribuite şi trăsături „nemţeşti”. Acestea se regăseau în „piaţa perfect regulată”, în clădirile „cenuşii, foarte simple şi nu prea înalte”, în aspectul modest al trecătorilor, în lipsa siestei. Varşovia dădea impresia unui oraş ascuns, interiorizat, pe când Bucureştiul era un „oraş exteriorizat”, după cum scria un observator polonez care sublinia impresia pe care i-o produceau vitrinele, faţadele şi moda atrăgătoare.
Percepţia reciprocă a fost influenţată de geopolitică. În presa de stânga, „ABC” sau „Lumea Românească”, era întreţinută o imagine a Poloniei ca stat care „execută cu fidelitate dispoziţiile emise la Berlin, chiar dacă o asemenea atitudine acoperea de ridicol ţara, săracă şi nefericită, pe care megalomania unor conducători ca Beck ar vrea s-o transforme într-o mare putere continental-colonială”. În periodicul de dreapta „Vremea”, era glorificat în schimb naţionalismul polonez, cu îndemnuri la organizarea unui „marş comun” pentru stoparea „ameninţării barbar-comuniste”. Asemenea retorici nu erau însă expresia unei evaluări reale a forţei şi a posibilităţilor:în acest caz, modelul era Reich-ul German. Autorul reportajului din „Vremea” evalua mai degrabă la un nivel mediocru Polonia, prin care trecuse în 1938. Ca tovarăşi de călătorie nu avusese „decât evrei din ghetou, perciunaţi şi mirosind urât”, iar trenul îi aducea aminte de trenurile din România:„lipsa apei, gunoaiele aruncate pe jos, călătorii se dezbracă şi se descalţă sau fumează ca la ei acasă...” A trebuit să suporte aşa ceva până la graniţa Reich-ului, unde totul s-a schimbat „ca prin minune. În câteva minute vagonul e curat, frecat, spălat. La toaletă apar prosoape şi hârtie igienică, personalul de serviciu se îngrijeşte de vagon şi de călători. Intri într-un alt univers”.
„Te trec fiori”
„Acum, când citeşti ce a mai rămas din Varşovia, te trec fiori” – scria Alice Voinescu pe 28 septembrie 1939. De zece zile, în România era cantonată elita unei Polonii distruse:preşedintele, comandantul forţelor armate, şeful diplomaţiei şi alţi miniştri, un mare număr de militari şi civili. Câteva zeci de mii de oameni au fost repartizaţi prin oraşe şi tabere, cu statut de internaţi. Li se asigura o alocaţie şi accesul la sistemul românesc de învăţământ. În 1940, elevii polonezi sărbătoreau la Bucureşti absolvirea examenului de bacalaureat. Viaţa emigraţiei pulsa în cadrul Comitetului Polonez, în „biserica italiană” de pe bulevardul Bălcescu, la „Café Elisabeth”, la pensionatul „Mussolini”. Acesta era Bucureştiul elitelor culturale poloneze – al Irenei Eichlerówna, al lui Jerzy Giedroyć, al lui Juliusz Mieroszewski, al lui Melchior Wańkowicz – care va lăsa urme în amintiri, va crea legături durabile, căsătorii şi o diasporă care va dura mai multe zeci de ani. Dar polonezii se străduiau să ajungă mai ales în Occident, iar autorităţile române închideau ochii. Unii s-au întors în Polonia după război, convingându-se o dată în plus ce adăpost liniştit le-a oferit timp de câţiva ani neliniştita Românie. Ziaristul Leopold Unger, care, în toamna lui 1948, s-a întors la Varşovia, a suferit un şoc la vederea ruinelor pe care le compara cu „Parisul Balcanilor”, ferit de o asemenea soartă.
Despre Bucureşti s-a scris însă în „Życie Warszawy” că-şi „respinge eticheta de «micul Paris» [...], pentru că luptă pentru o identitate proprie. Din oraşul contrastelor:al luxului exacerbat şi al celei mai crunte mizerii – renaşte un oraş al oamenilor muncii”. Vilele bogătaşilor au primit ca destinaţie să devină centre muncitoreşti de recreere. Au dispărut „rochiile lungi şi coafurile complicate”. A dispărut monarhia şi a apărut Republica Populară. În presă şi la radio nu mai existau alte ştiri decât propaganda:ambele popoare îşi construiau cu entuziasm un nou viitor. Stalinismul a rupt relaţiile interumane, cu foarte rare întâlniri, ca festivaluri ale tineretului în cele două capitale (1953 şi 1955). Cele două state s-au îndepărtat fizic:între ele s-a vârât Uniunea Sovietică;nu mai aveau frontieră comună. Românii şi polonezii nu mai auzeau veşti unii despre alţii decât ascultând pe furiş „Europa Liberă”, care le zugrăvea soarta în aceleaşi culori întunecate.
Abia pe la jumătatea anilor ’50 s-au întredeschis canalele de comunicare. Un grup de studenţi a putut vedea astfel un Bucureşti melancolic, în care „umblau ca nişte umbre, târându-şi picioarele, bătrâni cu pălării panama şi costume cârpite. Unul dintre ei a încercat să ne spună ceva, vorbind franţuzeşte” – îşi amintea Leszek Dzięgiel. Se mai strecurau, e adevărat, şi mesaje despre crimele stalinismului. „Danuta [Bieńkowska] a vizitat în România Canalul, unde peste o sută de mii de români (intelectuali) cu copii cu tot au murit săpând. Canalul a fost abandonat, oraşele au fost reconstruite – părăsite – doar oase sub nisip. A fost dezgropată o ghetuţă de copil” – relata scriitoarea Anna Kowalska în vara lui 1956. Nimic de genul acesta nu era voie să spui în public în Polonia, dar tonul presei se „dezgheţase” atât de bine încât autorităţile din România au renunţat să mai importe presa poloneză, care mai înainte era disponibilă în România. În toamna aceluiaşi an, nici măcar nu mai era citată, fiind preluate doar comentarii din presa moscovită. „Un articol foarte interesant din Pravda, publicat în Scânteia de azi, despre ceea ce se întâmplă în presa poloneză. Interesant? La urma urmei nu mă interesează” – scria literatul Radu Petrescu. Aşa a ajuns la Bucureşti ecoul despre dezgheţul vremelnic, cunoscut ca Octombrie Polonez.
Între timp, în R.P. Polonă se publicau descrieri ale României temperate, dar nu şi îndulcite, uneori apropiate de stilul celor interbelice. Pe strada comercială a Bucureştiului te poţi târgui. Rochiţele din creton ale bucureştencelor au decolteuri mai adânci decât la Varşovia. Stefan Kisielewski scria în 1958 despre „farmecul meridional” al oraşului, în care se bea vin tânăr şi unde „vezi de jur împrejur numai feţe agere, de o frumuseţe specifică, pur şi simplu latine”. Un an mai târziu, „Życie Warszawy” publica o serie de reportaje ale lui Jerzy Szperkowicz, care văzuse Bucureştiul în ajunul sărbătorii naţionale de 23 august. Pavoazarea la dimensiuni ieşite din comun a ajuns să-i provoace aproape reacţii afective:aluzie la stalinism. El aprecia că românii nu cunosc filmele occidentale, iar la petreceri dansează orice, „în afară de rock, cuvânt doar la auzul căruia toţi încruntă din sprâncene”. A mai observat şi că toţi sunt chibiţi:sportul îi interesează mai mult decât politica. Chiar şi această simplă observaţie era o aluzie politică. După ce a citit acest reportaj, ambasadorul României în RPP, Dumitru Praporgescu, a solicitat o întrevedere la adjunctul ministrului de Externe. La care s-a prezentat „cam revoltat” şi a iniţiat o démarche din cauza „lipsei de obiectivitate” a ziaristului. Józef Winiewicz l-a asigurat că va atrage atenţia „cui trebuie”, dar în raportul adresat autorităţilor de partid a scris ironic despre „românii aceştia sensibili”. Sensibilitatea lor era consecinţa concepţiei propagandistice:„ţările înfrăţite” trebuie să se prezinte în mod apologetic şi să pretindă reciprocitate. Iată cum apare Varşovia în ziarul „Scânteia” din vara lui 1959:„mai frumoasă ca oricând”, eliberată de Armata Roşie, reconstruită graţie ajutorului acordat de prietenii sovietici, mândră de clădirea zgârie-nori, „minunatul lor cadou”. Varşovia întâmpină cu entuziasm delegaţia sovietică sosită cu ocazia jubileului Republicii. Înainte ca defilarea să pornească din piaţa Dzierżyński, locuitorii pavoazează oraşul, sărbătorind victoriile pe care le-a repurtat sub conducerea partidului.
Conducere care, faţă de români, s-a manifestat cu o neîncredere vizibilă în atmosfera vizitei lui Gomułka la Bucureşti în 1958. Anii următori au adus o apropiere facilitată de năzuinţa comună spre stabilitate. Politica RPP a devenit rigidă, viaţa publică era ecranată – după cum relata ambasadorul Franţei – de „cortina monotoniei şi conformismului”. Ceea ce era, evident, un lucru relativ. „Românii aceştia se miră neîncetat de libertatea noastră. La ei, relaţiile sunt în continuare absolut staliniste. Rigiditate şi izolare faţă de restul lumii. La ei, a citi presa poloneză este un semn de snobism” – nota în 1962 scriitorul Jan Józef Szczepański după o întâlnire, la Cracovia, cu trupa teatrului bucureştean „Ţăndărică”.
În curând însă relaţiile s-au schimbat semnificativ. Din 1964, regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a distanţat de URSS, anunţând ceva în genul unei „declaraţii de independenţă”. Nicolae Ceauşescu, succesorul lui, a continuat această politică, bazându-se pe o retorică naţionalistă. El a dat speranţa unei liberalizări politice şi a deschiderii spre Occident, mai ales pe plan economic. În Polonia începuse să se vorbească despre o „Japonie a Europei de Est” care profita de accesul la înalta tehnologie. La Varşovia, cuvântările lui Ceauşescu erau receptate ca nişte „bombe” şi au fost tipărite chiar şi în „Kultura”, revista lunară a emigraţiei poloneze la Paris. În 1965, Zbigniew Kwiatkowski scria în revista cu tiraj naţional „Życie Literackie” că România „pe unii îi nelinişteşte, în alţii trezeşte speranţă, despre România se răspândesc zvonuri”. Concomitent, la şedinţele de partid, începeau să se audă voci potrivit cărora ar trebui să facem ca românii, care se opun autorităţii dictatoriale a URSS. Mieczysław Rakowski, membru al conducerii de partid şi şef al săptămânalului „Polityka”, i-a cerut detalii lui Gomułka. La care acesta a răspuns:„Ce înseamnă că s-au opus?”. Au pariat pe Occident, care îi susţine în dorinţa de a sparge blocul [comunist]. Dar nu zice nimic despre autorităţile române care sunt „foarte puternice şi dure. Că doar ce au făcut ei cu minoritatea maghiară... N-are rost să vorbim”.
Varşovia înainte de Primul Război Mondial. Str. Nalewki în cartierul evreiesc. Se văd firmele bilingve, în rusă şi polonă.
Să vorbeşti în public, evident, nu era voie. Dar era voie să faci destule, că doar vorbim despre o ţară controversată din „bloc”. Mai sus amintitul Kwiatkowski sublinia dezvoltarea continuă a României, în ciuda schimbărilor aparent fundamentale. Sunt ample lucrări de reconstruire a capitalei, dar ele se fac în grabă şi cu multă risipă, de parcă ar bate războiul la uşă. Se dezvoltă marea industrie, susţinută de licenţe occidentale, dar la ţară pâinea se dă pe cartelă. „Îmi dau seama unde va fi tipărit acest text şi cine-l va citi, [...], bănuiesc ce întrebări suscită. Aşadar, dacă România [...] îşi poate permite reconstruirea industriei pe temelia înaltei [...] tehnologii, noi de ce n-am face la fel?” Mi-a răspuns că toată această dezvoltare o suportă ţăranul care umblă în nădragi de in. Apoi, referindu-se la Călătoria în URSS a lui Gide din perioada interbelică, publicistul a lăsat să se înţeleagă că realitatea românească e tot un fel de stalinism şi că preţul succesului e mare.
În corset
Ambele ţări erau strânse în corsetul politic, croit după măsurile URSS. Cel românesc era încheiat strâns, dar împodobit cu o broderie „naţională” şi lăsând speranţa unei relaxări. În Polonia, de nişte ani, corsetul părea strâns neglijent, dar la momentul oportun, el putea fi scos. Aşa s-a întâmplat în primăvara lui 1968, când autorităţile RPP au declanşat o urâtă campanie îndreptată împotriva intelectualilor şi evreilor. În aceeaşi perioadă, Ceauşescu îşi manifesta prietenia faţă de Cehoslovacia în problema „primăverii de la Praga”, iar vara condamna public invadarea acestui stat de către armatele Pactului de la Varşovia, la care regimul lui Gomulka a luat parte activă. Divergenţele politice au atras un val de critici la adresa României în mass-media poloneze. În vara lui 1968, „sensibilii români” au depus chiar o notă de protest la Ministerul Afacerilor Externe de la Varşovia. Ceea ce n-a determinat o schimbare de ton în publicistica poloneză. „Polityka” varşoviană amintea despre datoriile României în Occident şi despre faptul că autorităţile ascundeau cuantumul acestora şi nu mai puţin despre înrăutăţirea situaţiei consumatorilor.
La sfârşitul anului 1970, tensiunile sociale l-au determinat pe Ceauşescu să facă unele gesturi destinate să amelioreze situaţia înainte de sărbători. Cu alte cuvinte, a procedat absolut diferit faţă de Gomułka şi regimul lui, care tocmai atunci înăbuşeau în sânge o revoltă muncitorească, ceea ce, de altfel, i-a adus căderea. Ca de obicei în cazul unor evenimente neprevăzute petrecute în ţările „frăţeşti”, presa din România a reacţionat în mod banal, citând comunicatele oficiale. Ritmul informaţiilor de rutină era neschimbat:în RPP fabricile şi şantierele navale lucrau, copiii se străduiau să înveţe, oraşele înfloreau. Nu erau comentate diferenţele semnificative ale situaţiei din cele două ţări.
Cetăţenii RPP puteau deja să se convingă singuri de aceste diferenţe. În 1968, 16.500 de turişti polonezi şi-au ales ca ţintă a călătoriilor lor România:de patru ori mai puţin decât Bulgaria, dar şi aceştia tot prin România treceau. Polonezii erau atraşi de litoralul Mării Negre, de climă, de vestigii, dar şi de „aprovizionare”. Presa poloneză lăuda acest aspect al vieţii din România, scriind despre „unele dintre cele mai bine aprovizionate magazine din ţările socialiste”. Turiştii îşi puneau de altfel speranţa şi în unele lipsuri locale, care facilitau comerţul. Buletinele informative ale miliţiei române erau pline de note de genul:„În faţa hotelului «Victoria» din Bucureşti, în ziua de 19 aprilie [1968] a fost prinsă în flagrant delict o turistă poloneză [...] oferind spre vânzare obiecte de provenienţă străină. Au fost sigilate pentru confiscare mărfuri în valoare de circa 4.500 lei”.
Presa poloneză atrăgea atenţia asupra posturilor de control de pe şosele:acestea fuseseră desfiinţate în RPP încă din 1956. Dar ce mai contau controalele româneşti după ce ai trecut de posturile de control din Uniunea Sovietică! „O incredibilă uşurare” – nota Jan Józef Szczepański în vara anului 1972. „Chiar dacă eram tot între graniţele imperiului – era totuşi o altă lume. Sate curăţele, vesele, cu case văruite în culori vii, cu oameni zâmbitori, cu copii care le fac cu mâna turiştilor. Cu biserici bine întreţinute. Se simte că rădăcinile nu le-au fost tăiate, că acestea au rămas mereu adânc înfipte în pământ”. Când Szczepański a intrat cu maşina într-un şanţ în localitatea Pătrăuţi, un grup de bătrâni, un militar, un popă şi un pădurar şi-au unit forţele şi au scos maşina din şanţ, „fără să primească niciun ban – bucuroşi că au putut da o mână de ajutor, din toată inima”. Dar contactul cu intelectualii scotea la iveală partea întunecată a sistemului. Szczepański scria că un coleg de breaslă „era atât de frustrat de viaţa de acolo, din ghetoul acela provincial şi naţionalist, încât până şi contactul cu polonezii i se părea o şansă nemaipomenită. Iar pentru mine, propria noastră existenţă capătă farmecul unei libertăţi inestimabile”.
Situaţia politică evolua din nou în direcţii opuse:în România spre neostalinism, iar în Polonia spre liberalizare. Edward Gierek, succesorul lui Władysław Gomułka, a renunţat la obiceiul de a expune în locurile publice portretul primului secretar, în timp ce în România înflorea un surprinzător cult al personalităţii conducătorului. Józef Tejchma, membru al biroului politic polonez, a aflat în cursul unei festivităţi care a avut loc la Bucureşti în 1974 că „Nicolae Ceauşescu este cea mai mare personalitate din istoria României şi vorbim de o istorie mai îndelungată decât a noastră. Programul artistic o situa undeva aproape de «ab urbe condita», pe când noi, de multe ori, ne socotim începutul de la distrugerea Varşoviei”.
Biserica „Sf. Francisc”, în stil baroc, din Varşovia, în anii 1930
Atenţia celor care vizitau Polonia, cum a fost cazul lui Leon Volovici, era atrasă invariabil de urmele distrugerilor războiului. În calitate de cercetător la Academia de Ştiinţe, Volovici a avut posibilitatea, în 1971, de a vizita o ţară socialistă la alegere. În favoarea Poloniei au pledat faptul că el cunoştea scrierile lui Sienkiewicz şi ale lui Prus, filmele poloneze şi muzica lui Chopin. Călătoria în Polonia a constituit un moment de cotitură din viaţa lui. „Polonia a constituit un adevărat şoc cultural şi politic”, îşi amintea el. Acolo era un regim cu totul diferit. „Presiunea sovietică se simţea mult mai clar, dar comportamentul oamenilor era cu totul altul, mai ales printre intelectualii cu care am intrat în contact. [...] Libertatea cu care se discuta pe teme politice mi-a lăsat o impresie enormă. Eram uimit de atmosfera disidentă, de climatul de opoziţie faţă de comunism”. S-a întâlnit şi cu evreii din Varşovia care, dimpotrivă, „mă invidiau că vin din România şi tot în România mă întorc. Ei suferiseră în ultima vreme un val de antisemitism oficial, dar ştiau că Israelul şi România au rămas în relaţii normale, auziseră despre vizita Goldei Meir la Bucureşti. O ţară normală, chiar şi pentru evrei, aşa percepeau ei România...” Nenumăratele urme ale vieţii evreilor din Polonia l-au ajutat pe Volovici să-şi cunoască propriile rădăcini:„Adesea, pentru a descoperi comoara de acasă, trebuie să călătoreşti departe, şi tocmai ceea ce este străin te ajută să descoperi comoara ascunsă în propria-ţi casă, în propria-ţi tradiţie. Este exact ceea ce mi s-a întâmplat în Polonia”.
„Totul a dispărut”
Ziarul „Scânteia” relata că în Polonia ritmul producţiei creşte. Minele de cărbuni şi combinatele bat recorduri. Era în ziua de 27 august 1980, iar aceste veşti ar fi trebuit să „mascheze” zvonurile care circulau. Patru zile mai târziu, acelaşi ziar publica o notă cu privire la înţelegerile de la Gdańsk şi Szczecin:era utilizat cuvântul „grevă”, rezervat până atunci relatărilor provenind din ţările capitaliste. Pe data de 6 septembrie se aducea la cunoştinţa cititorului spitalizarea tov. Gierek. Cititorul n-ar fi înţeles mare lucru din toate acestea dacă n-ar fi ascultat ce spun şi posturile Vocea Americii sau Radio Europa Liberă. Ele informau zilnic despre „Solidaritatea”. „Ce ciudat sună aici cuvântul «grevă»!” – scria în toamna aceea învăţătoarea Doina Jela, exprimându-şi neliniştea legată de o posibilă intervenţie a Uniunii Sovietice în RPP. Istoricul Dan Berindei, care între timp vizitase Varşovia, nutrea speranţa că, în caz de ceva, autorităţile române vor proceda la fel cum făcuseră cu ani în urmă în legătură cu Cehoslovacia. El remarca fenomene şocante în comparaţie cu situaţia din România:alegeri libere pentru numirea rectorului Universităţii, dar şi neobişnuita lipsă a alimentelor, dublată de cozi uriaşe.
Piaţă de legume şi fructe în cartierul evreiesc din Varşovia în jurul anului 1925
În curând, alegerile libere pentru numirea rectorilor au fost însă lichidate:în decembrie 1981, autorităţile RPP au instaurat legea marţială, pentru a elimina „Solidaritatea”. Iar în România a apărut neobişnuita lipsă a alimentelor. Doina Jela scria cu uimire că, deodată, „totul a dispărut”. Pentru Ceauşescu, situaţia din Polonia era un semnal de alarmă:acestea erau consecinţele unei politici liberale şi ale datoriilor externe. Dictatorul a luat decizia de a plăti mai repede datoriile, fără a renunţa însă la programul marilor investiţii. „Pe acest fundal, Polonia pare o ţară a libertăţii” – îşi formula Rakowski, devenit între timp vicepremier al guvernului RPP, impresiile în urma vizitei la Bucureşti, întreprinse în ianuarie 1982. Reprezentantul unui regim care se baza pe forţa armatei şi a poliţiei îşi echilibra astfel starea sufletească. Dar avea şi dreptate. Când în Polonia pulsa o adevărată viaţă editorială şi culturală ilegală, în România, încercările de împotrivire erau izolate. Nimeni nu ştia despre cazul muncitorului Iulius Filip, care fusese supus la chinuri în puşcărie, pe motiv că trimisese în Polonia o scrisoare de susţinere a „Solidarităţii”. Contactele între cetăţenii celor două ţări erau acum cele mai intense în domeniul comerţului mărunt:turiştii polonezi erau renumiţi pentru proviziile de mărfuri – articole de îmbrăcăminte, dulciuri, anticoncepţionale – şi datorită comerţului reuşeau să-şi mai reducă din costurile vacanţei petrecute pe malul Mării Negre. Imaginea micului Fiat polonez, strivit sub un munte de bagaje şi înconjurat de amatorii de chilipiruri sau de curioşi, a devenit simbolul soartei comune a celor două populaţii, în preajma anului 1989, când avea să se prăbuşească sistemul.
