România, Ungaria și ceangăii - în preajma Primului Război Mondial

În perioada modernă și contemporană, Ungaria a încercat să forțeze continuarea procesului de maghiarizare a ceangăilor, chiar dacă aceștia nu mai trăiau în interiorul granițelor sale, și să-i folosească pentru subminarea Statului român. Metodele cele mai diverse au fost întrebuințate, de la trimiterea de propagandiști maghiari în Moldova, la trimiterea de „ajutoare” materiale ori la încercarea folosirii Bisericii Catolice în scopul maghiarizării.

România în cele mai multe momente nu a știut să-i apere pe ceangăi de toată această ofensivă. Dar, ceangăii înșiși au respins-o, afirmând constant că ei sunt români. Cei câțiva rătăciți care au acceptat că ar fi unguri, n-au făcut decât să sublinieze o dată în plus poziția fermă a majorității. Pe fondul unei continuități a disputei româno-maghiare în jurul problemei ceangăilor, s-au înregistrat momente de intensificare a acesteia. Despre un astfel de moment, cel din anii imediat premergători Primului Război Mondial, există documente inedite de arhivă; corelate cu presa vremii – maghiară și română –, oferă o imagine veridică a confruntării.

Noi suntem români!

Deși exista un Tratat de alianță între România și Austro-Ungaria, din 1883, totuși atât conducerea de la București, cât și cea de la Budapesta știau că mai devreme sau mai târziu se va ajunge la confruntare militară între cele două țări, pornită de la dorința românilor de a-și crea un Stat național unitar, eliberându- i pe frații lor din Monarhia habsburgică. În vederea acestui moment al confruntării armate, Ungaria a încercat să-i aducă peste Carpați pe ungurii și ceangăii trăitori în Vechiul Regat, iar pe cei ce rămâneau aici să-i transforme în pioni ai politici sale.

La rândul său, România i-a susținut material și mai ales moral pe românii din Austro-Ungaria, întreținându- le speranța în eliberare și unire. Concomitent, ambele părți se acuzau reciproc de politică discriminatorie, dispută deseori ajunsă și în Parlament, dar manifestată cel mai aprig în presă. În iulie 1910 apărea într-un ziar românesc din Budapesta un articol sub titlul Politica de naționalități aici și în România, ca răspuns la afirmațiile lui Endre Barna din ziarul unguresc Budapesti Hirlap; conform acestuia din urmă în România ungurii erau asupriți și ar fi trebuit salvați.

„Am colindat și eu – scria redactorul român – acum câțiva ani, frumoasele ținuturi ale Moldovei locuite de ceangăi [...] I-am întâlnit de multe ori. Îi întrebam ce-s ei, nu-s unguri ? Și toți îmi răspundeau la fel: - Noi nu suntem unguri, noi suntem români. Și ne mândrim cu asta în toate părțile ! [...] Și îl întreb pe dl. Barna din Cluj, cine-l va crede de soarta deplorabilă a sărmanilor ceangăi, care se bat cu mândrie în piept și spun la toți că ei sunt români ?” ¹ .

Endre Barna nu a renunțat la campania sa. Va publica în continuare Scrisori din Szabofalva (Săbăoani); acuzele aduse: în Biserică era obligatorie slujba în limba română, „deși preoții nu voiau să slujească în limba română”; ceangăii erau asupriți; „Guvernului român îi este frică de propaganda Ungariei”².

Emisarii Guvernului Ungariei, trimiși în România pentru a face propagandă antiromânească, au constatat și ei această atitudine a ceangăilor, și s-au declarat dezamăgiți. Siguranța română înregistra această dezamăgire la unul din trimișii Budapestei, prof. dr. Szöcs Géza:

„El declară – se scria într-un raport al Siguranței din ianuarie 1910 – că Guvernul unguresc sfătuiește pe ceangăii din Moldova, deoarece n-au voit să fie unguri, părăsind România [subl.n.], să devină buni români, Guvernul unguresc dezinteresându-se de dânșii de aici încolo” ³ .

Încercări fără succes

Aceeași atitudine a ceangăilor o înregistra și „Românul” din Arad, în 1911, comentând propaganda intensă a Ungariei. Ceangăii din Moldova, scria, sunt „Lăsați de guvernele românești să se dezvolte în dragă voie, să se organizeze cu primarii, notarii și preoții lor, să trăiască în legea bisericească și naționalitatea lor. Cu toate aceste libertăți [...] nu s-au gândit niciodată, de la sine, să facă o politică ungurească aparte. Acum vin guvernele ungurești și într-o țară străină, pur națională, care a oferit cea mai largă ospitalitate maghiarilor, ca tuturor celorlalte neamuri – îndrăznește a porni și a întreține prin bani și agitatori o propagandă politică tulburătoare. Totuși, guvernele românești n-au luat nici o măsură de legitimă apărare a suveranității Statului lor, mulțumindu-se a lăsa pe șoviniștii unguri să se convingă cu timpul de zădărnicia încercării lor. Se poate compara această atitudine, mai mult decât liberală, cu regimul despotic al oligarhiei ungurești față de naționalitățile din Ungaria și îndeosebi față de românii băștinași în țara asta?”⁴

În practică, autoritățile budapestane nu au renunțat niciodată la ideea de a-i atrage pe ceangăi în politica antiromânească, așa cum nu au renunțat la propaganda antiromânească în rândul ungurilor din România. Pe 13 decembrie 1910, Siguranța raporta Ministerului de Interne că la Consulatul Ungariei din București se primise, în acea zi, o notă de la Budapesta, prin care toți tinerii unguri din Vechiul Regat erau sfătuiți să nu accepte recrutarea în cadrul Armatei Române și să treacă munții, să recruteze în Ungaria, pe 20 aprilie 1911⁵.

Nu era prima încercare de acest fel. Dintre cele anterioare, cea mai cunoscută era aceea din 1909. atunci, Guvernul Ungariei transmisese, prin consulatele sale din România și „verbal, prin samsarii și spionii ce-i avea aici – găsim scris într-un raport al Siguranței – că orice ungur sau ceangău născut în România, dacă voia a emigra în Ungaria, va fi primit, și se va da fiecărei familii pământ și cele necesare de cultivat, iar pentru meseriași pământ și scule necesare în branșa meseriei sale”. Deși campania de atragere a fost susținută și promisiunile mari, au emigrat numai 15-20 familii, ceilalți declarând că „trăiesc foarte bine în România”⁶.

Guvernul de la Budapesta speră...

Venirea la Guvern a Partidului Conservator – cunoscut pentru simpatiile lui progermane – i-a făcut pe unii politicieni și ziariști maghiari să creadă că momentul era prielnic pentru atragerea ceangăilor și pentru intensificarea propagandei în România, întrucât nu vor mai întâmpina nici o opreliște. Într-o notă a Siguranței din 13 ianuarie 1911 se constata că: chestiunea ceangăilor din Moldova interesează foarte mult Statul ungar, care și-a intensificat propaganda și a rămas surprins când a fost somat de Guvernul conservator de la București să-și schimbe atitudinea. Ziarul Budapesti Hirlap a găsit prilejul pentru a publica mai multe articole despre ceangăi, în aceeași lună ianuarie 1911, pornind de la iluzia avută și de Guvernul budapestean.

„Acum e timpul oportun – scria – a se aranja această chestiune, deoarece Guvernul d-lui Carp e un guvern de înțelegere, și o intervenție mai amicală va ameliora soarta atâtor mii de suflete născute în România”. 

Autorul articolului cerea, pentru ceangăi, biserică în limba maghiară; carte și cultură ungurească; drepturi politice colective. Și soma Guvernul român să accepte⁷. Tot în Budapesta Hirlap, la începutul lui februarie 1911, era publicat și articolul Pericolul românesc⁸. Se relua ideea „primejdiei în care se află ceangăii din Moldova”. În schimb, scria același Endre Barna, românii din Transilvania o duceau foarte bine:

„Însuflețirea dezvoltării pe toate terenurile o dă vecinătatea cu România, și ar fi rău dacă progresul ei galopant și dezvoltarea mijloacelor sale de forță le-am privi și mai departe neactivi, prin prizma indiferentă și micșoratoare a ochelarilor verzi”.

Scopul conducătorilor români „dacă nu în curând, dar probabil după câteva decenii, să ajungă cu siguranță ca Neamul românesc să devină domnul ținuturilor locuite de români și să contopească întrînșii și pe ungurii din jurul lor”. De aceea, pentru a preîntâmpina atingerea acestui scop, trebuia intervenit cu energie⁹. Era, din partea ziarului maghiar, o evidentă atitudine războinică.

Disputa se încinge

Înfierbântarea presei maghiare era rezultatul declanșării unei dispute în Parlamentul de la Budapesta. La începutul lui 1911, Ștefan Cicio-Pop (foto sus) ridica problema asupririi românilor, într-o intervenție parlamentară. Îi răspundea, deviind de la subiect, contele Battyanyi, din partea grupului naționalist al Kossuthyștilor:

„Ungurii ceangăi din România sunt mult mai prigoniți acolo decât românii din Ungaria. Limba maghiară e interzisă în bisericile ungurești din România, asemenea în școlile primare. Sunt sate întregi în Moldova unde Neamul unguresc se românizează” ¹⁰ .

Disputa s-a extins, principala protagonistă devenind Societatea EMKE (Erdély Magyar Kultur Egylet). Unul dintre reprezentanții acesteia, Falussy Arpad, într-o adunare publică la Cluj, amenința:

„Ungurii din România și polonezii din Germania au cu totul altă soartă decât românii din Ungaria, care are și ea dreptul de a fi un Stat național ca România. Dacă naționalitățile nemaghiare [din Ungaria] nu se vor da supuse, acceptând ideea de Stat unguresc și adoptând cultura ungurească, maghiarii sunt gata și pentru un război contra lor”.

Iar ministrul Zichy proclama:

„Ungaria trebuie să fie în toate fibrele ei ungurească!” ¹¹ .

Preluând ideea, Budapesti Hirlap cerea instaurarea unei hegemonii, în toate domeniile, a ungurilor în Transilvania; iar ceangăilor și secuilor le cerea să se întărească economic¹².

Încercarea de a-i atrage pe ceangăi va continua și în 1912; Gazeta Transilvaniei din Brașov anunța că Guvernul de la Budapesta a asigurat, în comitatul Hunedoara, condiții optime pentru reașezarea ceangăilor¹³. Dar, scopul principal urmărit de autoritățile budapestane rămâne transformarea ceangăilor, pe teritoriul din România în care trăiau, într-un pilon de susținere a politicii agresive maghiare. Și, pentru aceasta, esențială era formarea unei conștiințe maghiare a acestora. De aceea, spre ceangăi au fost trimiși foarte mulți emisari, ascunzându-și misiunea oficială sub haina de prelat sau ziarist.

Din această a doua categorie, cel mai important a fost Fenyes László, care scria pentru Az Est din Budapesta, dar îi apăreau articole și în Neue Frei Presse din Viena, Berliner Tageblat, L’Eclaire din Paris și Daily Chronic din Londra. Siguranța română a pus mai mulți agenți să-l urmărească, în timpul îndelungatei călătorii pe care a făcut-o în România în 1914, cu câteva luni înaintea declanșării războiului mondial. Rapoartele agenților și articolele lui Fenyes sunt o mărturie veridică atât a tensiunii dintre cele două state, cât și a speranțelor ce se puneau în războiul pe care toată lumea îl prevedea și-l aștepta.

Impresiile unui ziarist maghiar

Într-un raport al Siguranței se menționa că Fenyes László publica „articole privitoare la străinii aflători în România, și prin care caută să arate că aceștia suferă mult mai mult sub dominațiunea românească, decât transilvănenii-români sub dominația austro-ungară”¹⁴. În aprilie 1914, Fenyes poposește îndelung și în zona locuită de ceangăi, fiind urmărit permanent de agenții Siguranței. Ordinul de urmărire, din 17 aprilie, fusese trimis și prefecților din județele Putna, Bacău, Roman, Covurlui¹⁵.

Ziaristul s-a întâlnit cu învățători, preoți, primari, simpli localnici. A fost foarte dezamăgit de poziția acestora față de „Patria maghiară”. Cel mai important grup de influență din satele ceangăilor, acela al preoților, era dominat majoritar de oameni care se considerau români și refuzau să introducă în Biserică maghiara ca limbă de oficiere a cultului religios; cei mai mulți declarau că nici nu cunosc limba aceasta; erau chiar speriați de faptul că, neputând sluji în limba maghiară, ar putea fi înlocuiți cu preoți trimiși de la Budapesta¹⁶.

Foarte dezamăgit, Fenyes László se va întoarce în Ungaria, unde va publica articole furioase, antiromânești. Era criticat sistemul de învățământ din România, pentru că întreținea ideea României Mari. Aceeași acuză era aruncată asupra politicienilor. În articolul publicat în Az Est din 6 mai 1914¹⁷, incrimina manualele școlare pline de poezii patriotice, între care „Deșteaptă-te române!”. Erau criticate hărțile care indicau toate regiunile locuite de români, chiar dacă acestea nu se aflau între granițele României. Iar la sfârșit, se întreba:

„Și noi, în ceasul al doisprezecelea, ce facem?”

Un alt articol din serie îl publica pe 15 mai 1914¹⁸. Pentru a demonstra cum gândesc românii și ce pericol mare reprezintă ei pentru Ungaria, Fenyes László prezenta discuția pe care o avusese, la sfârșitul infructuoasei călătorii în zona ceangăilor, cu șeful gării dintr-o comună de ceangăi, probabil el însuși ceangău, Hălăucești. Ceferistul se arăta foarte bine informat și cu o deplină clarviziune.

„Dumneavoastră ungurii – spunea – nu vă veți mândri mult timp. Cât de curând va veni timpul socotelilor”.

„Dar – răspundea ziaristul – țările noastre sunt în alianță”.

I se replica:

„Dumneavoastră sunteți nebuni. Vă închipuiți că un popor, un astfel de popor ca Poporul român, își va uita asupritorii? Al nostru a fost Ardealul, dumneavoastră ni l-ați furat și noi acuma îl luăm îndărăt. Dumneavoastră ați fabricat [probabil falsificat] chiar și Istoria. Noi ne-am pregătit nu numai aici acasă, dar și în Ardeal suntem destul de tari. Din Maramureș și până în Banat noi suntem mai mulți în Ardeal. Gândește-te d-ta că dacă noi facem primul pas, aceia de dincolo nu vă dau imediat foc? Dv. vă credeți prea mult, pe când noi am lucrat. Preoții, majoritatea notarilor, învățătorii sunt ai noștri. Noi suntem informați despre toate și facem o a doua Alba Iulia. [subl. n.] Armata noastră a bătut acolo atât de rău armata voastră [în timpul lui Mihai Viteazul] încât oasele soldaților unguri au umplut o vale mare. Acum, însă, [...] pământul acela va deveni iar al nostru. Atunci nu veți mai spune «nu știu românește»!”

Ziaristul comenta disprețuitor:

„A făcut spume la gură, ca toți ceilalți, când vorbesc despre ei sau despre Ardeal”. Ceferistul nu s-a oprit: „Al nostru e viitorul! Și apoi, te rog arată-mi numai zece oameni în România care nu se pregătesc să plece în Ardeal. [...] Dacă d-ta nu ești surd și orb, mergând numai pe străzi prin România, ai fi putut vedea ura și amărăciunea mare de care e plină fiecare inimă românească. În privința aceasta suntem cu toții de acord”.

„Și astfel – scria Fenyes – a vorbit trei ore în continuu. Mi-a spus scopul, puterea și extinderea Albinei [bancă românească din Transilvania] și a Ligii Culturale. A știut că în zece ani românii au cumpărat în Ardeal pământ în valoare de 80 milioane coroane. Astfel vorbește astăzi fiecare român în România. Eu am scris aceasta ca să deschid ochii tuturor”.

Ziaristul maghiar a avut parte, după îndelunga convorbire, și de un rămas bun pe măsură: la sosirea trenului, șeful gării din comuna de ceangăi i-a strigat „La revedere în Ardeal!”. Fenyes trăgea o concluzie sumbră pentru Ungaria:

„Nu vor trece 2–3 ani și Armata austro-ungară va fi într-o luptă crâncenă cu Armata română, sprijinită de Armata sârbă și rusă. Promisiunea făcută de Rusia României, în ceea ce privește Ardealul, este un fruct aproape copt și alianța României cu noi nu este altceva decât o tragere pe sfoară a diplomației noastre. [...] În România, începând de la 1907, orice acțiune a Statului este condusă de ideea ocupării Ardealului”.

Avea dreptate: peste două luni a izbucnit războiul mondial și peste doi ani România a intrat în luptă pentru dezrobirea românilor transilvăneni și bucovineni.

Temerile Siguranței românești

Siguranța, deși înregistrase corect sentimentele patriotice, românești, ale majorității ceangăilor – afirmate în contextul ofensivei propagandistice ungurești –, totuși a păstrat o nedreaptă suspiciune asupra unor preoți pe care i-a abordat Fenyes László. Printre ei era și Carpatti Crăciun, preot la Săbăoani, județul Roman. Suspiciunea asupra lui, rămasă din 1914, deși neîntemeiată, a dus la arestarea din 1916. După câteva luni de închisoare, judecătorul Dimitrie Lupu a hotărât, la 14 decembrie 1916, la Iași, să-l elibereze.

În motivarea Hotărârii judecătorești se spune că preotul Carpatti Crăciun era român din Măgherăuși, Maramureș, pe numele laic Ion Savarian, trimis de episcopul catolic în zona ceangăilor. În 1914 a refuzat să stea de vorbă cu Fenyes László, „spunând că s-ar compromite să aibă o convorbire cu un asemenea om; ba mai mult decât atâta, i-a pus în vedere să plece, că de nu va înștiința autoritățile să-l captureze”. Atitudinea preotului era confirmată și de episcopul catolic de Iași, Velderico Cipalloni:

„Departe de a putea fi bănuit de spionaj, preotul Carpatti Crăciun este un bun român”.

Referințe foarte bune a dat chiar Vasile Lucaciu, unul dintre principalii lideri ai românilor transilvăneni, care spunea:

„Eu garantez pentru el și rog a fi pus în libertate” ¹⁹ .

Greșeala Siguranței făcuse să apară noi date despre insuccesul propagandei maghiare în zona locuită de ceangăi în preajma declanșării războiului mondial. Toată propaganda maghiară se dovedise a fi falimentară; doar puținii unguri din București vor trece de partea inamicului în momentul intrării trupelor acestuia în Capitală, în toamna lui 1916. Iar ceangăii, în marea lor majoritate au rămas fideli României, tocmai pentru că se considerau români.

Pentru că trăiau chiar în zona unde s-au dus cele mai importante lupte, o mișcare de masă a lor împotriva Armatei române și în favoarea celei austro-ungare, ar fi avut consecințe dezastruoase pentru România. Dar, o asemenea mișcare nu a avut loc, soldații români fiind susținuți de populația locală peste tot.

Și, adeverind spaimele lui Fenyes László, în 1919, un țăran-ostaș român își va înfige opinca în locul steagului Ungariei, pe acoperișul Parlamentului din Budapesta. Prevederea ceferistului din comuna de ceangăi se îndeplinise: Unirea Transilvaniei a fost hotărâtă la Alba Iulia.

NOTE

1. „Lupta”, Budapesta, 15/28 iulie 1910.

2. ANIC, fond DPSG, dosar 120/1910, f.127- 128.

3. Idem, f.126 raportul are mențiunea: „13.I.1910: De comunicat trei note la Ministerele Interne, Externe, Prefectura Poliției Capitalei.”

4. „Românul”, Arad, 5/18 august 1911.

5. ANIC, fond DPSG, dosar 120/1910, f. 89.

6. Idem, f.131-132.

7. Ibidem.

8. „Budapesti Hirlap”, 2 februarie 1911.

9. ANIC, fond DPSG, dosar 120/1910, f. 134- 139.

10. Idem, f.200. Ștefan Cicio-Pop îl combătea – Idem, f.201. 11. Idem, f.297 pe acest subiect, apărea în „Adevărul” din 1 septembrie 1911, articolul Lupta de rasă între români și unguri, de I. Russu- Abrudeanu.

12. Articol comentat de „Românul”, Arad, 9/22 iulie 1911.

13. „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 27 mai/9 iunie 1912.

14. ANIC, fond DPSG, dosar 54/1914, f.1.

15. Idem, f.2. Note informative, în urma ordinului, Idem, f.3-5, 7. Siguranța era foarte bine informată, având – așa cum rezultă dintr-un raport din 25 aprilie 1914 – un agent chiar în interiorul Consulatului Ungariei la București. – Idem, f.8.

16. Idem, f.9-12.

17. Idem, f.13-15 – traducerea în limba română făcută la Siguranță.

18. Idem, f.22-25; altă traducere, Idem, f.26-28.

19. Preotul Carpatti Crăciun (Ion Savarian) venise în România în 1894, trimis de Ordinul Congregației de Propaganda Fide, spre a fi la dispoziția episcopului catolic de Iași; a fost preot la Cleja până în 1905, apoi la Săbăoani. „În toate acțiunile a fost pătruns de sentimentul românesc” – declara episcopul catolic. A ajutat material asociațiile românești din Transilvania – declară Vasile Lucaciu. În aprilie 1914, condusese întrunirea preoților catolici de la Hălăucești, și a refuzat să-l primească, în cadrul ei, pe ziaristul Fenyes László.