România, față în față cu Revoluția din octombrie

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a implicat în mod obiectiv colaborarea cu armata rusă pe Frontul de Est. De buna funcționare a acestei colaborări depindea în mare măsură succesul operațiunilor armatei române pe front – de aceea, orice defecțiune rusă afecta, desigur, în mod direct, situația României. În februarie 1917 s-a declanșat prima fază a revoluției rusești, care a provocat abdicarea țarului.

De la Iași, politicienii și Casa Regală urmăreau cu atenție situația, fiind direct interesați de evoluția acesteia și sperând că armata rusă nu va abandona lupta. Guvernul provizoriu instalat în urma abdicării țarului, în frunte mai întâi cu prințul Lvov și apoi cu socialistul Kerenski, își luase angajamentul ferm de a continua războiul împotriva Puterilor Centrale până la victoria finală. Cu toate acestea, propaganda bolșevică anti-război avea efecte din ce în ce mai serioase asupra combativității și disciplinei soldaților ruși aflați pe frontul din Moldova, obosiți după trei ani de viață în tranșee.

Armata română în alianță cu cea rusă reușise să reziste în fața ofensivei armatei germano-austro-ungare la Mărășești și Oituz, evitând o adevărată catastrofă, în cazul în care armatele inamice ar fi reușit să spargă frontul și să se îndrepte spre Iași. Frontul se stabilizase în toamna anului 1917, în momentul în care, la Petrograd, bolșevicii au preluat puterea.

„Alianța militară ruso-română înceta să mai existe”

Anarhia care a cuprins Rusia după 25 octombrie 1917 este redată plastic de Ion Rusu Abrudeanu, care nota că „schimbarea de regim, cum era și de așteptat, nu se petrece fără vărsare de sânge, dar mai ales fără de neomenie și crime din cele mai josnice. E canalia, care a ieșit pe stradă, nu este populația conștientă – și de aceea nu e nimic de mirare ca sângele nevinovat, crima ordinară, furtul, omorul, violul și incendiul să nu însoțească manifestația ei”¹. Știrea despre lovitura de stat de la Petrograd a produs consternare în rândurile factorilor de decizie români întrucât se știa bine intenția bolșevicilor de a scoate țara din război, existând astfel pericolul ca România să rămână fără aliați pe front. În aceste condiții, însăși existența statului român era amenințată, iar obiectivele pentru care se intrase în război erau foarte îndepărtate.

Lovitura bolșevică declanșată la sfârșitul lui octombrie 1917 și tratativele de pace inițiate de noua putere puneau practic punct colaborării militare româno-ruse, după cum afirma Constantin Kirițescu: „Revoluția rusă, eveniment capital din istoria lumii, a avut urmări grave pentru raporturile ruso-române în cadrul războiului mondial. Alianța militară ruso-română înceta să mai existe. Cei doi aliați se vor găsi de aici înainte în două tabere despărțite, nemaiavând un țel comun”².

Situația României în aceste condiții părea una fără ieșire, fiind „amenințată nu numai de primejdia de a pierde războiul, dar în însăși existența ei. E ușor de înțeles procesul sufletesc ce se petrecea în spiritul soldatului român din cauza procedării fostului aliat, pe care el o considera ca o trădare”³. Evenimentele din Rusia aveau, desigur, repercusiuni nefaste asupra armatei ruse din Moldova, cazurile de indisciplină înmulțindu-se: soldații ruși bolșevizați nu mai ascultau ordinele superiorilor, iar „ofițerii și soldații români priveau îngrijorați la spectacolul neobișnuit și de neînțeles pentru ei a câte unui general sau colonel rus dând raportul cu mâna la șapcă vreunui ofițer inferior gradat sau – uneori – chiar unui soldat cu ținuta neglijentă, descheiat la tunică, care merge legănându-se și-i răspunde leneș și indiferent”⁴.

Averescu: „Îmi sângerează inima în fața catastrofei...”

Veștile privind lovitura de stat din Rusia au ajuns cu repeziciune la Iași, stârnind panică, îngrijorare, nenumărate întrebări. Generalul Averescu nota chiar la 25 octombrie 1917: „Știri foarte îngrijorătoare din Rusia. Guvernul provizoriu a fost atacat și răsturnat de revoluționarii maximaliști, în cap cu Lenin și Troțki. Kerenski a putut să fugă spre Stavka”⁵. Inițierea tratativelor de pace de către noua putere punea România într-o situație foarte complicată, Averescu arătând că „situația din Rusia, din ce în ce mai încurcată și pentru noi, prin urmare, mai primejdioasă [...]. Am ajuns iarăși la o cotitură, în care păcatele din trecut își arată efectele într-un mod neîndurat [...]. Îmi sângerează inima în fața catastrofei a cărei apropiere o simt și de care nu cred că putem scăpa decât prin o adevărată minune.⁶”

Generalul Alexandru Averescu și Regele Ferdinand la Mărăști

Regina Maria primea şi ea cu neliniște primele informații de la Petrograd. Suverana nota în jurnalul său la 26 octombrie 1917: „Pe la miezul zilei am primit știrile, știrile care anunțau disperare și care ar putea însemna orice: revoluția înclina în favoarea maximaliștilor”⁷. Discuția dintre regină și regele Ferdinand – referitoare la evenimentele din Rusia și la consecințele pentru România a intenției exprimate de noua conducere instalată la Petrograd de a încheia pacea separată – este una încărcată de dramatism. Regele se arată disperat, incapabil să distingă o variantă salvatoare, în timp ce regina încearcă să-l liniștească, fără însă a aduce argumente convingătoare în a susține ideea că situația României nu este atât de gravă pe cât pare:

„Nando a fost foarte abătut și deznădăjduit, îmi e foarte teamă că e gata să se prăbușească, ultimele vești de la ruși au fost atât de disperate și de rău prevestitoare în ceea ce ne privește, încât spune că vede sfârșitul cum se apropie cu pași uriași. Am încercat să-l îmbărbătez, să-i dovedesc că încă mai sunt speranțe, dar nu puteam opune știrilor lui grave și certe decât instinctul credinței în viitor și al speranței, așa că, firește, argumentele mele n-au fost prea convingătoare. Cred că situația noastră e de-a dreptul cumplită. Rușii sunt pe cale să încheie pace, ceea ce ne-ar obliga și pe noi la același lucru, iar dacă refuzăm, familia regală și guvernul vor fi luați prizonieri. Recunosc că e o perspectiva înfiorătoare, și totuși, agățându-mă de propria convingere, cred că nu se va ajunge acolo. Recunosc că nu am niciun motiv să trag nădejde în continuare, dar sper și am să sper până la sfârșit. Înțeleg însă disperarea fără fund în care a fost aruncat Nando; încordarea a fost enormă și n-a avut parte de nicio veste bună, toate speranțele i-au fost zdrobite iar și iar, situația a devenit tot mai grea, tot mai disperată”⁸.

E luată în calcul varianta unui nou refugiu – în sudul Rusiei

Pentru Casa Regală perspectivele erau sumbre. Pentru a se evita pericolul căderii în prizonierat în momentul în care armata germană ar fi pătruns în Iași, una dintre variantele care se lua în calcul era refugiul în sudul Rusiei, o variantă care însă nu putea rezolva asigurarea securității familiei regale în condițiile în care haosul și instabilitatea cuprinseseră Rusia aflată în pragul războiului civil.

„O parte din armata noastră ar trebui, probabil, să se predea dacă ar fi prinși în capcană de așa-zișii prieteni care au dat mâna cu dușmanul peste capetele noastre, dar tot am încerca să ne croim drum, cu o forță armată mică, prin Rusia, până într-un loc sigur. Firește, sună de-a dreptul fantastic, ca poveștile de aventuri din alte vremuri”⁹.

Regina Maria își exprima dezamăgirea față de atitudinea foștilor aliați, considerând că România a fost trădată de către aceștia, lăsată singura în fața dușmanilor, iar bolșevicii, noii conducători ai Rusiei, erau văzuți ca fiind dependenți de banii germani, fiind incapabili să restabilească ordinea și să stopeze haosul care se răspândea cu repeziciune:

„Din toate amărăciunile pe care ne-a fost dat să le gustam, faptul că am fost trădați încă de la început e cel mai greu de îndurat. Nu pare să fie nicio cale de ieșire. Rusia e în putrezire, se destramă, nu ia atitudine nimeni ca să preia controlul. În fiecare zi, comanda trece în mâinile unui individ și mai josnic. Leniniștii au toată puterea și sunt cu totul în mâinile germanilor, susținuți cu bani din Germania, în mare parte falși, așa că Germania nici măcar nu pierde ceva [...]. Stavka e în mâinile bolșevicilor; de fapt, ale gloatei. Totul se prăbușește în jurul nostru și trăim în semiîntuneric, fiindcă ne e imposibil să ne dăm seama limpede ce se petrece sau să aflam în ce direcție se vor îndrepta lucrurile. Deocamdată, Rusia e, în fapt, reprezentată de bolșevici, alte părți ale țării protestează, iar ambasadorii ruși din străinătate nu-i recunosc pe cei aflați acum la conducere în propria lor țara [...], iar biata noastră tărișoară e prinsă în cea mai crudă capcană și trebuie să stea nemișcată și să ghicească în ce mod va trebui sa moară”¹⁰.

Ceasul deciziilor supreme sosise

I.G. Duca, membru al guvernului, redă în memoriile sale starea de spirit din guvern în momentul în care s-a aflat despre lovitura de stat de la Petrograd. Deși veștile au produs derută în rândurile membrilor guvernului, exista totuși părerea cvasiunanimă că bolșevicii nu vor putea să se mențină mult la putere – cu o singură excepție: prim-ministrul I.C. Brătianu, care intuia capacitatea noilor conducători de la Petrograd de a-și consolida puterea. Duca notează:

„Deși faptul prezenta o gravitate lesne de înțeles, trebuie să mărturisesc că nu domnea în rândurile noastre consternarea care ar fi trebuit în mod logic să domnească. Întâi, fiindcă ne obișnuisem cu ideea că bolșevicii vor birui și, în sfârșit, fiindcă mulți credeau că Lenin nu se va putea menține la putere [...]. Brătianu nu împărtășea deloc acest fel de a vedea. El era convins că o voința hotărâtă, oricare ar fi ea, se va impune în mijlocul haosului existent, și demult avea convingerea că, din nenorocire, de la izbucnirea revoluției rusești numai Lenin și prietenii lui știau ce voiesc și urmăreau cu o admirabilă tenacitate și cu o energie sălbatică scopurile lor”¹¹.

Mai târziu, ieșirea din luptă a Rusiei punea guvernul în fața unei opțiuni cruciale, sublinia I.G. Duca. „Ceasul amânărilor și îndoielilor înceta, suna acum în chip tragic ceasul deciziilor supreme”.¹²

Pentru Constantin Argetoianu, bolșevicii erau dușmanii României, iar preluarea puterii de către aceștia avea repercusiuni grave, având ca rezultat declanșarea conflictului româno-rus: „La sfârșitul lui octombrie situația era cu totul schimbată. Pericolul nu mai amenința din partea frontului, ci din partea opusă; rusul luase locul neamțului și devenise dușmanul nostru cel mai de temut”¹³. Preluarea puterii de către bolșevici avea astfel consecințe nefaste pentru România, Argetoianu arătând ca „pentru noi, ascensiunea bolșevicilor era un dezastru din toate punctele de vedere. Rusia revoluționară ne iubea și mai puțin decât Rusia țaristă”¹⁴.

Comportamentul trupelor ruse din Moldova constituia astfel o gravă amenințare pentru siguranța și ordinea în țară. În acest sens, același politician nota faptul că „nimeni nu putea într-adevăr să-și închipuie că debandada trupelor rusești de pe front, unde soldații își degradau, își arestau și de multe ori își ucideau ofițerii, nu urma să se transforme în jaf și măceluri pe tot locul între Carpați și Prut. Lumea se aștepta la toate ororile unei invazii de sălbateci care nu mai ascultau de nici o autoritate”¹⁵.

„Situația bietei mici Românii este chiar demnă de milă”

Și reprezentantul Franței în România, Contele de Saint Aulaire, redă acțiunile armatei ruse din Moldova după declararea armistițiului. Soldații ruși care nu mai ascultau de nicio autoritate provocau dezordine și o stare de insecuritate, jefuind populația civilă aflată în drumul lor de întoarcere spre Rusia:

„Toate drumurile Moldovei erau înțesate de dezertori, de jefuitori, care luau trenurile cu asalt şi-i obligau pe mecanici, amenințându-i cu moartea, să le îndrepte spre Rusia. Unități înarmate încercau să năvălească la Iași pentru a proclama republica și a-i măcelari pe suverani, pe Scerbacev și pe reprezentanții aliați”¹⁶.

Ofițerul francez Marcel Fontaine, aflat în misiune în România, caracteriza în jurnalul său situația în care se afla România, rămasă singură pe front după inițierea tratativelor de pace de către bolșevici: „Cu acești diavoli de pretinși și ciudați aliați, situația bietei mici Românii este chiar demnă de milă”¹⁷.

De la București, Alexandru Marghiloman vedea în evenimentele din Rusia un pas important spre încheierea războiului și victoria Puterilor Centrale. „Știrile de azi sunt senzaționale [...], Guvernul Kerenski e la pământ și maximaliștii au pus mana pe putere. Program: pace imediată și democratică; împărțirea pământurilor la țărani. Afară de o contrarevoluție, greu de admis, cauza păcii a făcut un pas imens”¹⁸.

Presa de la Iaşi: reacții rapide şi numeroase

Evenimentele din Rusia erau urmărite cu atenție și de către presa românească. Inițial, se spera că bolșevicii nu vor putea menține mult timp puterea. Într-un articol din „Evenimentul”, apărut la Iași la câteva zile după ocuparea Palatului de Iarnă, se afirma că „lovitura maximalistă” era doar „opera propagandei și spionajului german”¹⁹. După o săptămână se anunța că lucrurile au revenit la normal, tentativa de lovitură de stat a eșuat, iar ieșirea Rusiei din război nu se va întâmpla:

„În Rusia, Kerenski a redevenit stăpân. Din Petrograd, maximaliștii au fost alungați. Ei au fost dovediți că sunt agenți germani. A început o rezurecție a conştiinții adevărate ruse, care stă în concordanță cu adevăratele și realele interese ale marii vecine de la Răsărit. Revoluția însă continuă. Tulburările, cum e și fatal, în urma unei așa de grave zguduiri sociale și politice, nu s-au potolit încă. Pacea însă, pe care voiau s-o recolteze germanii, de pe urma tulburărilor politice interne, pe care ei le-au provocat, Roma redeșteptată nu vrea să le-o acorde. Ziua de mâine poate s-aducă o surprindere care să pună din nou pe gânduri pe triumfătorii de la Berlin. O restabilire a disciplinei în armată; o încordare a conștiinței politice pentru o vedere mai clară a situației din vremurile actuale vor reda acelei puteri gigantice din Răsărit coeziunea atât de necesară pentru învingerea dușmanilor dinafara și dinlăuntru”²⁰.

Într-un alt articol, se nota că există în Rusia „forte naționaliste democrate”, care se vor opune încheierii păcii și vor continua războiul alături de armata romana. „O astfel de Rusie e capabilă să-nțeleagă nedreptățile trecute față de noi, precum și marea datorie ce-o are de-a merge mână-n mână cu noi pentru a nu ni se periclita interesele ce le-avem în comun în răsăritul ca și în centul Europei”²¹.

„Serviciile pe care le fac germanilor leniniștii sunt incalculabile...”

Și Nicolae Iorga, în „Neamul Românesc”, își manifesta îngrijorarea față de evenimentele de la Petrograd, dar spera că frontul din Moldova nu va fi afectat, întrucât armata rusă din România nu se solidarizase în totalitate cu noua conducere bolșevică:

„O stare de lucruri așa de nenorocită pentru Rusia, pentru causa însăși a aliaților și pentru noi, cari, în situația noastră așa de grea putem mulțămi doar ca armata rusească de aici înțelege a păstra o atitudine potrivită cu onoarea și cu datoria ale căror cerinți nu le poate înlătura, desigur, nicio schimbare de regim și nicio revoluție peste revoluție”²².

Când lucrurile au devenit clare și armistițiul o certitudine, într-un articol din „Evenimentul” se făcea o analiză a situației și o previziune pe termen lung, sugerându-se ideea că, deși populația din Rusia se bucura de pace, pe termen lung aceasta va avea de suferit, iar, pe de altă parte, aliații occidentali nu vor ierta trădarea:

„În Rusia, tulburările continuă, propaganda leniniștilor pentru pace a prins rădăcini. Poporul, care nu are la îndemână elementele după care să judece efectele unui astfel de act, în condițiile actuale, nu ascultă decât de cei care își pun înainte perspectivele unei lumi în care și el va fi stăpânul și ocârmuitorul. Aceasta e judecată lui imediată. Efectele îndepărtate nu le poate vedea... Serviciile pe care le fac germanilor leniniștii sunt incalculabile, e adevărat, dar și dauna pe care o produc aliaților e de așa natură că nimic n-o mai poate repara. Ei sapă o prăpastie între răsărit și apus. Foloasele le vor trage deocamdată cei care stau la mijloc. Apusul însă nu poate uita. Timpul nu s-a oprit, nici nu se poate opri. El răzbună tot”²³.

„Fața lui [Lenin] aduce aminte, vorba unui soldat, de mama dracului”

Într-un alt cotidian apărut la Iași, „Opinia”, se prezintă într-un articol o imagine din Rusia post-revoluționară, unde foști generali importanți din armata țarista sunt ținuți prizonieri și umiliți: „Vestitul generalul Brusillov, care trăiește în Moscova, a rămas cu totul izolat. În zilele din urmă, n-a avut ce mânca. Din fericire, în cele din urmă, soldații care-l păzeau, aducându-și aminte că generalul a fost cândva șeful lor, i-au adus pâine”²⁴.  Un corespondent al ziarului prezent la o adunare populară realizează portretul conducătorului bolșevic, Lenin, un portret conturat în culori sumbre:

„Prea mi se pare că adevăratele gânduri ale omului acestuia și lui singur nu i se par întotdeauna clare. Cu obrajii lui roșii, palizi, cu chelia enormă mi-a făcut o impresie neplăcută. Straniu, nu seamănă nici a actor și are un fel de fizionomie băbească, fața lui aduce aminte, vorba unui soldat, de mama dracului. Când din adâncul ochilor sclipesc luminile reci, ți se pare ca are ochi de plumb [...]. Auditoriul nu aude absolut nimic din ce vorbește Lenin despre comună, succesul socialismului etc. Se pare că și Lenin știe foarte bine că auditoriul nu-l înțelege, dar el vorbește tocmai ca să nu fie înțeles”²⁵. 

Singurul efect pozitiv al revoluției rusești este mișcarea de deșteptare națională din Basarabia, după cum se arată într-un alt articol: „Rusia întreagă se află astăzi într-o fierbere generală, fiebere premergătoare unei noi așezări a lucrurilor și a oamenilor. Această întâmplare le vine tocmai în ajutor românilor, vecinii noștri și frați, care înțeleg ca de aici înainte să trăiască o viață proprie, potrivită cu numărul și importanța lor”²⁶.

Stere vizionarul: „Asupra Rusiei se coboară noaptea – o noapte adâncă și neguroasă”

La 1 septembrie 1917 apărea la București, în teritoriul ocupat, ziarul „Lumina”, condus de Constantin Stere. Bun cunoscător al realităților rusești, Stere întrevede importanța deosebită a evenimentelor declanșate la Petrograd, la sfârșitul lunii octombrie 1917, atât pentru războiul aflat în plină desfășurare, cât și în perspectiva. El afirmă într-un articol faptul că: „Revoluția din Petrograd [...] a pus hotarul unei noi faze în istoria războiului mondial [...]. Evenimentele care s-au desfășurat în zilele acestea pe malurile Nevei [...] nu vor putea fi judecate în toată enorma lor semnificație istorică decât cu mult mai târziu”²⁷. 

Ieșirea din război devenea o necesitate imperioasă, în situația în care se afla Rusia, arătându-se că „uriașul imperiu se zvârcolește în frigurile unei anarhii fără precedent în istorie și nu poate spera să găsească o ieșire dintr-însa înainte de a ieși din război. Pacea a devenit pentru Rusia o condițiune de viață”²⁸.  Într-un alt articol intitulat sugestiv „Salata rusească”, Stere descrie în culori sumbre situația din Rusia măcinată de revoluție, război civil și anarhie:

„Noi figuri își fac intrarea în scena, noi personagii își cer dreptul la putere, noi eroi vorbesc mulțimei mute de admirație și de entuziasm [...]. Toate părțile fostului imperiu rusesc trosnesc sub năvala ideilor revoluționare separatiste [...]. Anarhia individuală face progrese îngrijorătoare, din ce în ce mai mari, mai amenințătoare, din ce în ce mai teribile și ireparabile. Legea a dispărut cu totul, ea nu mai există nici ca forma ei elementară; poporul, mulțimea fac ce vor, ce le place; chiar voința cea mai bună din lume, chiar forța guvernamentală sunt neputincioase în fața acestei explozii a instinctelor josnice, care de ani întregi erau provocate și alintate. Ațâțați de o ură veche și neîmpăcată, țăranii dau foc proprietăților marilor agricultori, marilor demnitari ai fostei curți imperiale, ale tuturor acelora care au avut nenorocirea să fie bogați și puternici”. 

În finalul articolului ni se redă o imagine apocaliptică a Rusiei devastată de războiul civil:

„Rusia întreagă e în flăcări, toată câmpia rusească arde în mii și mii de focuri [...], totul arde într-un foc imens și infernal. Nu mai e siguranța nici pentru viață, nici pentru proprietate; bande îndrăznețe compuse adesea din soldați în uniformă și înarmați jefuiesc populația terorizată, o pradă ziua-n amiaza mare în chiar centrul celor mai industriale și mai însuflețite orașe [...]. În Rusia domnește haosul, o nebunie de distrugere însuflețește toate spiritele, o epidemie teribilă de cel mai extrem individualism bântuie nenorocita țară, iar cuvintele împăciuitoare de bun comun, de interese naționale, de civilizația în primejdie sunt primite cu insulte și amenințări. Asupra Rusiei se coboară noaptea – o noapte adâncă și neguroasă”²⁹.

Reacția cercurilor conducătoare ale României față de revoluția bolșevică a fost una de îngrijorare la început, apoi de speranță în incapacitatea bolșevicilor de a se menține mult timp la putere. Noii conducători ai Rusiei își consolidaseră însă puterea și au inițiat imediat tratative cu Germania în scopul încheierii păcii separate. Astfel, situația devenise aproape disperată pentru România, care era acum în pericol să fie ocupată în totalitate de armatele inamice.

Vladimir Lenin ține un discurs în fața revoluționarilor bolșevici

În aceste condiții, exista perspectiva ca guvernul, armata și Casa Regală să plece în exil undeva în sudul Rusiei – mai mult decât o aventură, de vreme fostul imperiu se zbătea în haos odată cu declanșarea războiului civil. Obiectivele bolșevicilor erau, desigur, în contradicție cu interesele României – în presa şi memorialistica vremii, ei sunt văzuți drept agenți ai germanilor, animați doar de dorința de putere și de câștig, iar ideologia și populismul erau considerate doar strategii pentru a câștiga adeziunea maselor.

Foto: Guliver/Getty Images, Arhivele Naționale ale României, Muzeul Național de Istorie a României

NOTE:

1. Ion Rusu Abrudeanu, Pacostea rusească, Atelierele Grafice Socec, București, 1920, p. 231.
2. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. II, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 190.
3. Ibidem, p. 190.
4. Ibidem, p. 196.
5. Mareșalul Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. II, Ediţie îngrijită de Eftimie Ardeleanu și Adrian Pintea, Editura Militară, București, 1992, p. 202.
6. Ibidem, pp. 205-206.
7. Maria. Regina României, Jurnal de război, vol. II, Ediţie îngrijită de Lucian Boia, București, 2015, pp. 247-248.
8. Ibidem, pp. 263-264.
9. Ibidem, p. 265.
10. Ibidem, pp. 286-287.
11. I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecţia „Memorii și mărturii”, Ion Dumitru Verlag, Munchen, 1982, p. 8.
12. Ibidem.
13. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III-V, Ediţie revăzută și îngrijită de Eugen Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2008, p. 255.
14. Ibidem, p. 256.
15. Ibidem, p. 284.
16. Contele de Saint Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, traducere de Ileana Sturd za, Editura Humanitas, București, 2002, p. 191.
17. Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România. Traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, București, 2016, p. 293.
18. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, Ediţie de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1994, pp. 269-270.
19. „Situaţia în Rusia”, în „Evenimentul”, anul XXV, nr. 220, 1 noiembrie 1917.
20. „Printre vecini”, în „Evenimentul”, anul XXV, nr. 222, 3 noiembrie 1917.
21. „Situaţiea”, în „Evenimentul”, anul XXV, nr. 229, 12 noiembrie 2017.
22. „Între anarhie și despotism”, în „Neamul Românesc”, anul XII, nr. 304, 5 noiembrie 1917.
23. „Prăpastiea”, în „Evenimentul”, anul XXV, nr. 236, 21 noiembrie 1917.
24. „Din Rusia”, în „Opinia”, anul XIV, nr. 3214, 29 noiembrie 1917.
25. „Din Rusia”, în „Opinia”, anul XIV, nr. 3216, 1 decembrie 1917.
26. „Încredere”, în „Opinia”, anul XIV, nr. 3214, 29 noiembrie 1917.
27. „Petrograd și Isonzo”, „Lumina”, anul I, nr. 75, 15 noiembrie 1917.
28. „Pacea separată”, în „Lumina”, anul I, nr. 86, 26 noiembrie 1917.
29. „Salata rusească”, în „Lumina”, anul I, nr. 80, 20 noiembrie 1917.