România – duşmanul de serviciu la Moscova
În 2011, Polirom a scos de sub tipar o culegere din textele lui Ilf şi Petrov, satirici ruşi cunoscuţi românilor prin cele două romane Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune.
Purtînd titlul 1001 zile sau Noua Şeherezadă, noul volum ar putea surprinde pe cei care ştiu pe de rost aproape romanele faimoase ale celor doi autori. Net superioare apariţiilor de pînă acum în România, textele ne dezvăluie o proză mult mai apropiată de cea a lui Mihail Bulgakov prin adîncimea satirei dar, mai ales, prin des întîlnitele derapări de la realismul riguros în planul fantasticului de tip gogolian.
Prozelor de ficţiune, editura le-a adăugat texte de publicistică ale celor doi autori, așezate între proză şi gazetărie. E vorba de ceea ce se întîlneşte şi la Caragiale:
Bucăţi scrise sub semnul jurnalismului, dar care, graţie puternicului talent de scriitor al autorului, devin, uneori fără voia semnatarului, veritabile texte de proză.
Una dintre aceste piese de prozo-gazetărie, Cum a fost creat Robinson, subliniază o meteahnă a literaturii sovietice din deceniul patru, însuşită de literatura română a realismului socialist din anii ʼ50:
Actualizarea forţată a cărţilor clasice ale literaturii universale.
Sub acest semn o publicaţie de tineret găseşte de cuviinţă să comande scriitorului Moldovantev un roman foileton despre un Robinson Crusoe de tip nou. Între redactor şi autor se desfăşoară următorul dialog:
„— Înţelegi, îi explică redactorul, trebuie să fie ceva captivant, proaspăt, plin de aventuri interesante. Într-un cuvînt, trebuie să fie un Robinson Crusoe sovietic. Ceva care să nu dea voie cititorului să lase cartea din mînă.
— Robinson, da, se poate, spune laconic scriitorul.
— Dar nu un Robinson pur şi simplu, ci un Robinson sovietic.
— Păi cum altfel! Doar nu român!”
Dînd de acest pasaj, am avut o tresărire.
Semnalam într-un text, cu ceva timp în urmă, trimiterea la România ca reper comic în romanul lui Ilf şi Petrov Viţelul de aur. Observam că, în finalul romanului, celebrul Ostap Bender e jefuit de grănicerii români cînd vrea să treacă Nistrul în ţara noastră:
„Pentru a fi lăsat de grănicerii români să treacă în ţara noastră, Ostap Bender pune la cale această scenă:
«Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar următoarea frază special învăţată pe de rost:
— Trăiască România Mare!
Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semiîntuneric şi i se păru că grănicerii zîmbesc.
— Trăiască România Mare!, repetă Ostap pe ruseşte. Sunt un bătrîn profesor fugit de la Ceka din Moscova! Zău, abia am scăpat din ghearele lor! Salut în persoana dumneavoastră…!»
Spusele acestea nu-i impresionează pe grănicerii români de pe Nistru. Ei îl jefuiesc temeinic pe Marele Maestru al tuturor combinaţiilor şi-l expediază înapoi, peste fluviul-hotar, în U.R.S.S.”
Comentam, plecînd de la această scenă:
„Pentru a cîştiga simpatia grănicerilor noştri, Ostap Bender apelează prompt la cîteva clişee de intensă circulaţie în ţara comunismului triumfător. Dîndu-i personajului o asemenea convingere, Ilf şi Petrov socoteau că lectorul sovietic va izbucni în hohote de rîs la jefuirea lui Ostap Bender de către bravii de la fruntariile României Mari. Hohotele de rîs stîrnite, în mod obişnuit, de contrazicerea unor credinţe naive de către realitatea cinică.
Finalul romanului sugerează că în capitala U.R.S.S. se făcea mare caz de lozincile în vogă de la Bucureşti, precum cea despre România Mare şi cea despre intelectualii prigoniţi de CEKA. De asemenea – lucru extrem de important –, la Moscova, România trece drept duşman de moarte al Uniunii Sovietice, oricum o ţară mai adversară decît Polonia”.
Apărut cu şase ani înainte de Viţelul de aur, textul Cum a fost creat un Robinson mă confirmă în ipoteza că la Moscova, în anii interbelici, România trecea drept unul dintre marii duşmani ai URSS. Cînd redactorul îi precizează că trebuie să creeze un Robinson sovietic, scriitorul reacţionează prompt: „Păi cum altfel! Doar nu român”.
Român e, atît pentru scriitor, cît şi pentru redactor, tot ceea ce poate fi opus termenului de sovietic.
Referirea la român ca la ceva imposibil de înlocuit sovieticul ne dezvăluie că la Moscova, în 1932, România întruchipează capitalismul duşmănos Uniunii Sovietice.
Un alt text de prozo-gazetărie, inclus în culegere, Amendă ideologică, ne semnalează o altă folosire în chip satiric a realităţilor româneşti.
„A fugit de pe cîmpul de luptă” – scriu autorii despre un scriitor – „ca un colonel român, cu burdihaul tremurîndu-i şi întinzîndu-şi pe faţă lacrimile murdare”.
Dintre toate genurile comicul e cel care ţine cont la modul absolut de credinţele şi sentimentele cititorului.
Folosirea României drept întruchipare a duşmanului, deseori ridicol, de cei doi mari satirici ne avertizează că la Moscova, cu mult înainte de 23 august 1944, ţara noastră era văzută de cetăţeanul simplu drept duşmanul de moarte al URSS.
Să ne mai mire, în aceste condiţii, comportarea ruşilor cotropitori după 23 august 1944?
