România comunistă și mirajul Chinei maoiste: prețul unei prietenii păguboase
Poporul român a avut parte după 1945 de conducători care erau rupți complet de realitate și care nu aduceau vreun pic de bine comunităților prin deciziile pe care le luau. Tocau banul public prin realizarea a tot felul de experimente după fragmente de idei preluate de prin cărți sau din realizările altor state comuniste.
Așa a apărut și dragostea de China lui Mao și vizitele spre Extremul Orient s-au înmulțit. Scriitorii au primit indicații prețioase să laude realizările lagărului comunist din Asia. George Călinescu a fost unul dintre cei care a zburat în China nouă pentru a descrie cu talent minunățiile săvârșite de cei ce aplicau o ideologie plantată de către Stalin și care nu avea vreo legătură cu nevoile popoarelor din spațiul chinez.
A fost o adevărată condamnare a neamului românesc la sărăcie prin pierderea de fonduri prin întreținerea unui comerț la mare distanță cu vapoare încă mici, ceea ce sporea cota transportului din costurile statului, cel ce avea monopol în toate. Volumul de mărfuri schimbat în anul 1960 a fost prețuit la numai 341,6 milioane de lei valută, ceea ce însemna mai puțin de jumătate din comerțul cu Cehoslovacia. Ar fi fost normal să se insiste pe parteneriatul cu Praga și restul Europei. S-a ajuns în 1962 la numai 76,3 milioane de lei valută, ceea ce însemna cam jumătate din schimburile de produse cu Bulgaria.
Istoricii de astăzi tot vorbesc despre importanța relațiilor cu colosul roșu din Extremul Orient, dar nu trebuie să se uite că regimul Mao era mai dur decât cel promovat de Moscova.
Oare ce rost avea pierderea de timp cu lagărul asiatic?
Chiar și relațiile cu Germania capitalistă erau mai bune în 1962 și comerțul era de peste zece ori mai intens. Germania de Vest era un fel de paradis tehnologic pentru România populară și au fost aduse în 1960 mărfuri prețuite de experți la 276,6 milioane de lei valută, ceea ce însemna o avere în acele vremuri. Importurile însumate din 1960 și 1961 nu ajungeau la ceea ce se cumpăra de la firmele capitaliste. Exact ca pe vremea lui Iosif Vissarionovici Stalin, clientul român era apreciat pentru că era un mare consumator și nu se târguia prea mult când era interesat de ceva.
Puternicul stat occidental se impunea prin calitatea produselor și prin prețuri și comuniștii au mai limitat din acuzele despre urmașii hitlerismului pentru a putea să supraviețuiască din punct de vedere economic. Era deja în anul 1960 al patrulea partener economic al României populare și primul din lumea capitalistă. Ar fi fost necesară o concentrare a eforturilor pentru îmbunătățirea și lărgirea schimburilor comerciale cu clientul german, cel ce era interesat și de multe produse industriale și agricole românești.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a ținut-o una și bună cu orientarea spre lagărul socialist și spre Lumea a Treia, ceea ce a condamnat pe termen lung chiar industria comunistă, menținută în viață prin politici de stat. Grav a fost că Nicolae Ceaușescu a mers pe aceeași linie a prietenie cu Beijingul, clientul principal fiind în Europa Centrală.
Chiar și statele apropiate din lagărul comunist erau mai interesante pentru un schimb rapid și rentabil de mărfuri. Trebuia numai să se dorească, dar creșterea nivelului de trai ar fi dus la apariția unor averi și numai sărăcia era cea care permitea menținerea unui partid de extrema stângă la putere.
Anul 1965, cel de trecere de la un conducător stalinist la unul care era mai tânăr și părea mai deschis la minte și prietenos, n-a adus prea multe din punct de vedere economic. Comerțul cu China a ajuns la 291 milioane de lei valută, adică sub cel cu Republica Populară Ungară. Era evident că era menținut în mod artificial de membrii cercului de putere de la București.
Au fost resurse pierdute în timp ce mărfurile schimbate cu Germania capitalistă erau estimate la 1.042,2 milioane de lei valută. S-a revenit la situația din preajma celui de-Al doilea Război Mondial, Berlinul fiind sursa de utilaje moderne pentru economia românească. Din păcate, România a fost ruptă de izvorul de tehnologie în perioada 1944 – 1960 și a putut să cumpere câte ceva numai după ce Moscova a început să achiziționeze cu lăcomie produse industriale de calitate superioară.
Anuarele statistice ale oricărui stat sunt deosebit de plictisitoare prin volumul imens de date, dar trebuie să fie analizate pentru a se înțelege ceea ce se întâmpla în economie. Nucleul comunist de la București a condamnat viitorul neamului românesc prin cultivarea unor raporturi cu un stat ce avea atunci o economie deosebit de slab dezvoltată, mult sub cea a țărilor din lagărul comunist european.
Mergând pe această direcție asiatică, dictatorii, ziși acum național – comuniști, au nenorocit neamul românesc și acesta ar trebui să fie adevărul pe care istoricii să-l promoveze in paginile cărților de popularizare sau a celor științifice. Ar fi interesant de calculat cât a pierdut poporul român prin întreținerea unor schimburi economice ce nu se justificau decât din punct de vedere ideologic.
Relațiile cu China au fost dezvoltate în mod deosebit după ce Moscova a început o zisă politică de destalinizare, ceea ce l-a nemulțumit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, un fanatic al ideologiei aduse de tancurile sovietice. Culmea este că istoricii prezintă astăzi drept pozitiv ceea ce era extrem de negativ pentru locuitorii spațiului românesc și se vede că au căzut în plasa aparatului de propagandă. Istoria trebuie să fie rescrisă din temelii pentru a fi eliminate tezele induse de acțiunile politicienilor roșii sau de interpretările politrucilor din epoca de ocupație.
Foto sus: Nicolae şi ElenaCeauşescu, primiți de preşedintele Mao Tzedun, în timpul vizitei oficiale în Republica Populară Chineză, din iunie 1971 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 72/1971)
Mai multe pentru tine...
