Roma postbellum poenicum între barbarie şi elenism

La Zama, în 202 i.en., romanii l-au oprit definitiv pe Hannibal anihilatorul ce le-a terorizat peninsula. Roma începea să devină o putere regională, un imperiu mediteranean cu o maşină de război la dCumpără acumispoziţia sa. Însă câteva regate şi triburi au încercat să se opună dominaţiei romane.

“Flacăra Elenismului se stinge”

În cel de-al doilea război punic, Filip al V-lea al Macedoniei s-a aliat cu Hannibal împotriva Romei, ceea ce avea să atragă consecinţe cumplite pentru civilizaţia macedoneană. Roma nu avea interese teritoriale în peninsula balcanică, dar opoziţia şi puterea Regatului Macedoniei a determinat-o să acţioneze . În 205 i.en. s-a încheiat pacea prin tratatul de la  Phoenice. Însă războiul era pe departe de a se încheia.

Filip al V-lea a încălcat tratatul şi şi-a mobilizat armatele. Bătălia decisivă a avut loc la Cynoscephalae în anul 197 i.en. Armata romană, comandată de Flamininus, era alcătuită din 20 000 de infanterişti, 2000 de soldaţi de infanterie uşoară, 2500 de călăreţi şi 20 de elefanţi de război, inclusiv trupe auxiliare greceşti. Armata macedoneană era alcătuită din 27 000 de soldaţi dintre care 16 000 erau falangişti, 2000 de călăreţi şi 5000 de mercenari.

Două armate cu tehnici de lupta diferite s-au ciocnit. Falanga macedoneană ce înaintase a fost copleşită de elefanţii de război romani pe aripa stânga ce au provocat haos. Un tribun roman necunoscut a atacat de la spate aripa dreaptă a falangei macedonene. Pentru prima dată în istorie, gladiusul şi scutul roman au sfărâmat suliţa dory şi hoplonul macedonean. Din acel moment, armata romană era net superioară. În urma unui nou tratat încheiat de la Tempea, romanii au preluat teritoriile deţinute de Filip, însă la olimpiada din anul următor au proclamat libertate absolută pentru greci.

Între timp, în anul 190 i.en., la Magnezia, o armata romană de 50 000 de soldaţi a înfrânt o armata seleucida de 50 000 de soldaţi (inclusiv mercenari de origine greacă şi orientală) condusă de Antiochus al III-lea cel Mare.

În 179 i.en., după moartea lui Filip al V-lea, fiul sau Perseu a iniţiat o nouă răscoala antiromană. O armata romană alcătuită din 20 000 de soldaţi condusă de Lucius Aemilius Paullus a înfrânt falangele macedonene pe teren accidentat.

Al patrulea război macedonean s-a încheiat în anul 148 i.en., culminând cu distrugerea Corintului în 146 i.en. şi cu subjugarea Macedoniei şi împărţirea acesteia în două provincii române, Ahaia şi Epir.

 “Războiul Focului “ cu barbarii

După înfrângerea elefanţilor cartaginezi ai lui Hannibal, Roma s-a extins în Hispania pe care au subjugat-o şi împărţit-o în Hispania Cterior şi Hispania Ulterior. Dar aveau să înfrunte rebeliunea lusitanilor, o populaţie celtiberiană tribală mândră şi războinică. Rebeliunea a fost condusă de un cioban pe nume Viriatus ce a scăpat de masacrul desfăşurat de Galba, consulul roman din anul 150 i.en după cum menţionează Diodorus Siculus în scrierile sale.

La doi ani după, Viriatus a devenit lider al rebelilor lusitani. Scopul sau era să recupereze pământurile capturate de romani şi să se proclame el însuşi prinţ şi lord al Hispaniei.

Un strateg excelent, acesta a dus bătălia împotriva românilor prin tactici de gherilă, un război al focului după cum notează Polybius. A devenit comandant a 10 000 de luptători ce au invadat sudul Turdetaniei. Pretorul Caius Vetilius a fost trimis de Senatul Romei să oprească rebeliunea. A atacat un grup al războinicilor lusitani şi i-a capturat. I-a torturat, interogat şi ucis după câteva zile .

Lusitanii erau cât pe ce să încheie un acord cu romanii până când Viriatus i-a oprit, propunând un nou plan pentru a elibera Hispania. Pentru a se răzbuna, Viriatus a luat cu el cei 10 000 de oameni pentru a organiza o ambuscadă la Tribola. Pretorul Vetilius a luat cu el 2 legiuni de 10 000 de soldaţi romani pentru a-i prinde pe lusitani după ce le-a văzut urmele împrăştiate. Romanii au căzut în capcana lui Viriatus . Chiar dacă romanii erau mai bine echipaţi, Viriatus s-a folosit de relief şi geniul militar pentru a-i prinde în capcană. Lusitanii, cu suliţe, furci, bâte şi strigăte războinice, i-au prins pe romani pe o coastă abruptă a unui deal,   iar pe mulţi  i-a aruncat  în râpă. 4000 de romani, inclusiv pretorul Vetilius au fost ucişi.

După incident, romanii au declanşat valul de răzbunare, trimiţând mai multe armate. Însă toate au fost respinse şi înfrânte. Curând, Viriatus i-a convins pe numantini şi pe gali să i se alăture.

Lusitanii stăpâniseră Granada şi Murica de azi. Chiar după ce abia încheiase un acord de pace prin care Viriatus era declarat drept prieten al poporului roman, acesta a fost asasinat de ambasadorii săi proprii, plătiţi de un fost consul roman. Hispania a fost subjugată pe deplin. În 133 i.en., Scipio Aemilianus, sprijinit de Jugurtha, a asediat şi cucerit Numantia.

Carthago Delenda Est

Ultima zvâcnire a civilizaţiei cartagineze s-a aprins în anul 149 i.en. Cartagina părea că-şi revine şi devenea o ameninţare la adresa hegemoniei romane. Atunci, în Senatul Romei, Cato cel Bătrân, un om de stat şi scriitor, a spus celebrele cuvinte:Ceterum censeo Carthaginem esse delendam (şi totuşi, cred că Cartagina ar trebui să fie distrusă). Sub comanda consulului Scipio Aemilianus, , o armata romană a debarcat în Africa de nord. Misiunea lui:arderea oraşului şi uciderea tuturor locuitorilor, fără prizonieri, fără milă. 500 000 de cartaginezi şi-au fortificat zidurile la comanda lui Hasdrubal şi au produs 300 de săbii, 500 de suliţe, 140 de scuturi şi 1000 de proiectile pentru catapulte pe zi.

În primăvara anului 146 i.en., romanii s-au apropiat de zidurile cetăţii. Fiecare locuinţă sau templu devenise o fortăreaţă pentru cartaginezi. Legiunile romane au reuşit să între în cetate, urcând scări şi turnuri de asediu improvizate sau spărgând zidurile cu pietrele catapultate. Legiunile romane, mărşăluind lent, capturau locuinţa cu locuinţa, se lupta pentru fiecare stradă, ucigând fiecare cartaginez ce purta armă după cum scriu Appian şi Polybius.

Cartaginezii s-au predat în cele din urmă. 300 000 de locuitori ai Cartaginei au fost ucişi şi alţi 50 000 au fost luaţi în sclavie. Soldaţii romani au jefuit locuinţele bogaţilor, au desacralizat templele şi au violat femeile. Un mit inventat în secolul XIX spune că romanii au presărat sare peste pământul Cartaginei pentru a nu mai creşte nici măcar o buruiană.

Scipio a ordonat arderea oraşului, distrugerea portului circular şi dărâmarea zidurilor, cărămidă cu cărămidă . După cum ne spun sursele antice, Scipio a început să plângă la vederea distrugerii Cartaginei, citând din Iliada:

“O zi va veni când sacra Troie va pieri,

Şi Priam şi oamenii săi vor fi răpuşi. “