Roma e adevărata capitală a Uniunii Europene

Și-ar fi imaginat, oare, un filosof peripatetic sau poate un creștin însetat de cunoaștere, într-una din plimbările sale pe malul Mării Mediterane, la apus de soare, că lumea civilizată a Imperiului Roman în formare va dăinui încă 2000 de ani? Cine ar fi crezut că miracolul nașterii Europei, prinţesa feniciană din mitologia greacă, ar avea șansa nemuririi nu în Panteon, alături de Zeus, ci concret în această lume, formând și impregnând întreaga civilizaţie omenească? Altfel spus, cea neprimită alături de zei și-a format ea un nume care a rămas pe buzele tuturor oamenilor ca o aspiraţie și ca un miracol în același timp.

Este cunoscută expresia care spune că „toate drumurile duc la Roma”. Plecând din Cetatea Eternă, spiritul roman a cucerit treptat peninsula italică, o bună parte din Europa, Orientul Apropiat și nordul Africii – unde a întâlnit năzuinţele grecilor, setea lor după sensul vieţii, ajungându-se ca Marea Mediterană să fie leagănul civilizaţiei europene. Aici s-a născut Europa, cum spunea filosoful Noica, chiar dacă nu geografic în Europa, ci în Bizanţul reîntemeiat și inaugurat de Constantin cel Mare ca „noua Romă”, la 11 mai 330. Cu o existenţă de peste un mileniu, dacă socotim de la 21 aprilie 753 î.Hr. și până în fatidicul 29 mai 1453, Imperiul Roman sub diverse forme și chipuri a marcat fundamental acest leagăn al umanităţii. Roman și grec, creștin atât în Orient, cât și în Occident, Imperiul a educat popoarele migratoare, le-a dat un sens și a primit la rândul său, forma finală sub chipul statelor naţionale, căci majoritatea popoarelor noi și-au păstrat numele de la populaţiile migratoare. Practic, Europa are tot ce și-a dorit întreaga lume. Găsim cultură greacă în simbioză cu elementul latin din Imperiul Roman, dar întâlnim și elementul germanic – ca sete după cucerire și stăpânire, după bună-stare și nu în mod necesar după distrugere, sentiment ce se va manifesta și mai târziu în Epoca Medievală. Filosofia, arta, literatura, matematica, știinţa, medicina își au originea în Grecia Antică.

Cultura europeană este o cultură mediteraneană

Cultura comună ca rezultat al melanjului dintre diverse populaţii au format o cultură comună întâlnită îndeosebi în Occident, înţelegând aici în primul rând cele 6 ţări fondatoare ale Uniunii Europene: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Istoria a consemnat în cărţile sale că limba latină se află la temelia culturii europene. De răspândirea sa s-a ocupat Imperiul Roman, de rigoarea sa au beneficiat toate popoarele cucerite de Roma. Cultura latină e principalul liant între ţările din Europa Occidentală. Nu există practic o ţară care să nu aibă în dicţionarul limbii sale termeni de origine sau împrumutaţi din limba latină sau una neo-latină. Imaginea scribilor de la diverse Case regale din Antichitatea târzie e una care conţine limba latină, considerată o bună perioadă de timp ca fiind specifică păturilor superioare ale societăţii. Limbă de cancelarie, limbă principală de cult în Biserica Romano-Catolică până la Conciliul Vatican II (1962-1965), latina a cucerit fiecare stat, ideile sale fiind întâlnite atât în domeniul cultural cât și în cel juridic și medical. Sistemul judiciar este rezultatul dreptului roman, al Codexului lui Justinian (527-565) – ultimul mare împărat al Antichităţii Târzii, și al diverselor sale forme întâlnite mai departe în istorie. Dreptul roman este temeiul celor mai importante sisteme legale din lumea euro-atlantică. Spre exemplu, dreptul jurisprudenţial din Common-Law își găsește rădăcinile în dreptul roman dezvoltându-se ulterior sub forma unei tradiţii proprii în Anglia, Regatul Unit și în întreg Imperiul Britanic (incluzând aici și Statele Unite). Codul Civil al lui Napoleon e bazat, la rândul său, pe dreptul roman, elemente din acesta fiind întâlnite atât în rândul diverselor ţări europene, cât și al celor din America Latină sau în ţările din Africa ce au fost colonizate de Franţa, ajungându- se la expresia de sisteme judiciare latine „jure latino curente”. Fiind întâlnită în sudul Europei, în nordul Africii și în Orientul Apropiat, cultura europeană este o cultură mediteraneeană. Nu întâmplător în Marsilia, oraș port la Marea Mediterană, unul din muzee, MuCEM, este Muzeul Civilizaţiilor din Europa și lumea mediteraneeană. Acolo, pe malul mării, ai ocazia să admiri numeroase colecţii ce vorbesc despre civilizaţiile europene și mediteraneene care, întâlnindu-se într-o formă sau alta, au dat naștere bogăţiei culturale europene. Definit de Mediterana, dar și de Rin și Dunăre, de Atlantic și Marea Neagră, Imperiul Roman a cuprins și o parte din Insulele Britanice – mai puţin Scoţia și Irlanda. Astăzi acel spaţiu își revendică tot parţial apartenenţa la Uniunea Europeană.

Biserica, Roma și Uniunea Europeană

 Mergând pe această linie, ţările din Occident sunt mai închegate cultural și spiritual. Nu trebuie uitat că Biserica este singura instituţie ce a supravieţuit oricărei forme de organizare începând cu Imperiul Roman. Diversele momente semnificative: Reforma și Contra-reforma, Renașterea s-au manifestat îndeosebi în vestul Europei. La rândul ei, rudenia între diverse Case regale a consolidat nu doar o mentalitate comună, ci și trecutul unitar al statelor occidentale. De aceea, nucleul dur al Uniunii Europene cuprinde în primul rând ţările din apusul Europei, și nu doar din cauza perspectivei economice oferite și de începutul industrializării. Secolul Luminilor (prin diverși reprezentanţi: Newton, Kepler, Descartes, Galilei, Bacon) și veacul naţiunilor au plecat de la ideile filosofilor occidentali, îndeosebi din Franţa. Romantismul ca mișcare de valorizare a trecutului comun își are originea în Germania. Ţările din centrul și răsăritul Europei volens nolens au fost doar în relaţie cu acest centru al culturii europene și au gravitat în jurul lui. Roma nu e capitala Uniunii Europene. Nu pentru că nu ar fi meritat, ci simbolistica ei e dintr-un alt registru, cel al moștenirii culturale și spirituale. De aici a plecat ideea unei Europe supuse nu atât unei stăpâniri, cât unei idei civilizatoare pentru întreaga lume. Ce a urmat, știm cu toţii din manualele și tratatele de istorie. Diplomaţia europeană este tributară locului unde ea s-a născut, și anume la Roma. Măcinate de războaie pentru multă vreme, unele state europene au ales neutralitatea – Elveţia, altele implicarea activă într-un proiect adică într-un vis realizabil, anume Uniunea Europeană, iar cele câteva care au rămas își îndreaptă pașii și privirea spre Occident. De data aceasta, se pare că lumina nu vine de la răsărit.

In varietate concordia

Tratatul de la Roma din 1957 nu e singurul liant între ţările membre ale Uniunii Europene. Latinitatea, fondul cultural și spiritual creștin comun au dus și la o viziune diplomatică care a dat naștere în cele din urmă Uniunii Europene. Cu un drapel comun întâlnit alături de cel al statelor naţionale membre, cu un imn și o deviză „In varietate concordia” (Unitate în diversitate), Uniunea Europeană nu este doar un proiect politic și economic, ci beneficiază de un fond cultural și spiritual care i-a impulsionat cei 60 de ani de existenţă. Construcţia europeană actuală început după ce naţionalismul și-a dovedit incapacitatea de a juca un rol determinant la nivel global. Miza actuală e rezultatul negocierilor asupra identităţii: Cine suntem și cât de europeni ne simţim? Și a rolului pe care trebuie să-l joace acest vis devenit realitate. Răspunsul e, după cum spunea John Hirst într-una din cărţile sale, The shortest history of Europe, „o explorare a schimbărilor aduse de Europa la nivel mondial”, dar și o „modalitate de a controla naţionalismul care a promovat războiul și nu colaborarea”.