Revolta de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, trăită și povestită de Werner Sommerauer
Werner Sommerauer e unul dintre cei 61 de protestatari de la Brașov condamnați în decembrie 1987 pentru „ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea gravă a liniștii publice”. Așa i s-a spus, în limbajul autorităților vremii, revoltei de la Brașov: tulburare a liniștii publice, deși coordonatele ei antisistem erau clare pentru oricine avea ochi să vadă. La Brașov, pe 15 noiembrie, mii de oameni au ieșit în stradă, s-a cântat „Deșteaptă-te, române!”, s-a scandat „Jos comunismul!”, „Jos dictatorul!”, „Jos Ceaușescu!” ‒ și s-a pus pe foc tabloul imens al lui Nicolae Ceaușescu, pictat pe pânză, care pavoaza clădirea Comitetului Județean al PCR.
Anchetat la Brașov și la București în zilele următoare, interogat, torturat, brașoveanul Werner Sommerauer, care intrase deja prin acțiunile sale în atenția Securității, va fi deportat la Tulcea, unde avea de ispășit o pedeapsă de 3 ani de muncă corecțională. Va reveni la Brașov pentru prima oară după revoltă abia în vara lui 1989. După 1990, a povestit de mai multe ori traumele pe care le-a suferit în anchete și în deportare, iar mărturiile sale au fost publicate în volume.
Pentru că povestea lui e și povestea lui Noiembrie 1987, dar mai ales a focului care mocnea în România anilor ’80, astăzi, la împlinirea a 35 de ani de la revoltă, îl vom lăsa din nou să vorbească pe Werner Sommerauer, dar și, în oglindă, pe unii dintre torționarii săi, prin documentele strânse cu acribie de Securitate în dosare felurite.
În anii ’80, calitatea vieții în România s-a înrăutățit constant, dar nu toată lumea a acceptat pasiv „strângerea șurubului”. Proteste sociale sau politice, individuale (inscripții în locuri publice, manifeste, scrisori anonime, memorii către autorități) sau în grup (greve și revolte publice) au avut loc în toată țara, arhiva fostei poliții politice administrată de CNSAS având încă de oferit multe informații inedite.
Pentru a nu da prilej Occidentului să condamne regimul de la București, strategia partidului unic, pusă în practică prin Ministerul de Interne și Ministerul de Justiție, era să se evite condamnările politice, iar pedepsele să definească infracțiuni de drept comun (furturi, speculă, deținere de valută, nerespectarea regimului circulației rutiere etc.).
Doar când nu se găseau asemenea „dovezi”, iar făptuitorului trebuia să i se aplice o corecție hotărâtă, se apela la art. 166 Cod Penal, „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, care prevedea o pedeapsă cu închisoarea între 5 și 15 ani. Din acest motiv, numărul condamnaților politic a scăzut semnificativ după 1968. În schimb, zecile de mii de „măsuri preventive” aplicate anual de Securitate (atenționări, avertizări, puneri în dezbateri publice etc.) oferă o imagine asupra amplorii gesturilor de opoziție din România socialistă.
Context
Întreprinderea de Autocamioane Brașov (fosta „Steagul Roșu”) era un colos industrial, cel mai mare constructor de autocamioane din țară, cu peste 20.000 de angajați în deceniul 9.
De la sfârșitul anilor ’70, din cauză că nu mai ținea pasul cu progresul tehnologic, uzina a pierdut, constant, contracte cu parteneri externi, astfel că situația sa financiară s-a deteriorat pe măsură. Majoritatea întreprinderilor românești era în aceeași situație.
Pentru a nu recunoaște eșecul politicii sale economice, partidul-unic a pasat întreaga responsabilitate întreprinderilor și muncitorilor, denumiți, propagandistic, „proprietari, producători și beneficiari”, iar din 1983 a generalizat sistemul de plată în acord global. Acesta presupunea că nu se mai garanta un venit minim lunar, ci doar în raport cu realizarea producției, care nu depindea, însă, de muncitori, ci de contracte, materii prime, alimentarea cu electricitate și gaz metan etc.
Totul trebuia economisit, iar cotele de energie, de exemplu, mai mici în fiecare an, era obligatoriu să genereze producții din ce în ce mai mari. Astfel, muncitorii munceau mai mult, dar erau mai prost plătiți.
Salariile diminuate, lipsa produselor alimentare de bază din magazine, întunericul și frigul din locuințe i-au determinat pe mii de brașoveni să se alăture protestului „stegarilor” în dimineața de 15 noiembrie 1987.
„Fraților, nu mai lucrăm!”
La Autocamioane, salariile se plăteau în două tranșe: pe 25 avansul pentru luna curentă, iar în luna următoare, între 10 și 12, lichidarea, când se împărțeau și fluturașii cu detaliile plății. Distribuirea lichidării pentru luna octombrie 1987 a întârziat câteva zile, iar când au primit fluturașii, muncitorii din toate secțiile, chiar unde se îndeplinise planul, au constatat că li se făcuseră „rețineri industriale” de câteva sute de lei.
În noaptea de 14/15 noiembrie, angajații de la schimbul III din Secția 440 (Matrițe) au cerut explicații șefului, ing. Valeriu Ghelase. Nemulțumirea lor a fost amplificată de zvonurile că șefii își echilibraseră veniturile acordându-și prime. Inginerul le-a spus că dimineață va chema pe cineva din conducerea uzinei, iar până atunci, să continue munca.
Cei 93 de muncitori s-au hotărât să oprească lucrul. În jurul orei 4:00, Ghelase îi telefonează căpitanului de Securitate Avram Gheorghe și-i cheamă de acasă pe șefii de ateliere, pe secretarii de partid și pe inginerul-șef de la Sectoarele Calde, Bazil Tătărescu. Când a ajuns în secție, acesta a amenințat: „Ce, mă, nu vreți să munciți? Vă trimitem pe toți la mină în Valea Jiului!”. A fost huiduit, iar muncitorii veniți pentru schimbul I, în dimineața de 15 noiembrie, au îngroșat rândurile greviștilor, ieșind în curte.
În secțiile vecine s-a aflat de protest și muncitorii au întrerupt lucrul. Mai mulți activiști din uzină și unii trimiși de la județeana de partid le-au cerut greviștilor să desemneze reprezentanți pentru negocieri, dar muncitorii au cerut să se stea de vorbă cu toți.
Lucrătorii au vrut să ceară explicații directorului general, iar în drum spre blocul administrativ s-au adunat și mai mulți. Strigând „Hoții!”, „Vrem banii înapoi!”, muncitorii au trecut prin mai multe hale de producție. Șefii de secții au încercat să-și închidă subordonații înăuntru, pentru a nu se alătura marșului.
În fața Secției 610, a ieșit inginerul Valentin Călin, căruia muncitorul Aurică Geneti i-a dat o palmă. În cădere, casca albă a inginerului s-a rostogolit pe alee. Geneti și-a pus atunci casca pe cap și, fără să-și dea seama, a început să se distingă în mulțime, devenind „omul cu cască albă”, care a fost considerat de Securitate principalul instigator și conducătorul manifestației.
La „palat” nu au găsit pe nimeni. Furioși, muncitorii au spart geamurile de la parter. Între cei aproximativ 3.000 de greviști a apărut ideea să se meargă în centrul orașului, „la partid”. Speriați de ce ar putea ieși, majoritatea muncitorilor preferă să se întoarcă la lucru sau să plece acasă, astfel că, pe poarta uzinei, ies aproximativ 200 de oameni.
Protestul pe muțește se transformă. Se strigă: „Jos comunismul!”
„Am pornit muțește”, își va aminti, peste ani, regretatul Aurel Huian. Încet-încet, muncitorii își recapătă curajul și strigă: „Vrem duminica înapoi!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem pastile la bolnavi!”. Merg pe trotuare, dar, pe măsură ce grupul se mărește, ocupă strada (Calea București) și întrerup traficul (au tras captatoarele de la troleibuze). Cei pe care-i întâlnesc reacționează diferit: unii intră în grup imediat, alții aplaudă, alții se sperie și se îndepărtează.
În dreptul Spitalului Județean, manifestanții s-au oprit și cineva a dat tonul vechiului imn, „Deșteaptă-te, române!”, interzis în „Epoca de Aur”. Unii și-au adus aminte versurile și au cântat prima strofă. Momentul este semnificativ pentru că a oferit curajul de a spune lucrurilor pe nume: brașovenii erau în stradă pentru că politica de privațiuni a sistemului comunist îi obligase să protesteze. Timid, apoi din ce în ce mai puternic, a început să se strige „Jos comunismul!”, „Jos dictatorul!”, „Jos Ceaușescu!”.
Pe străzi erau deja mii de oameni.
„Pe noi mizeria ne-a împins să facem ceea ce am făcut”
În apartamentul familiei Sommerauer, Florentina, care a doua zi împlinea 14 ani, a venit într-un suflet să-și anunțe tatăl că o mulțime merge spre centru și strigă „Hoții, hoții!”. Fără să stea pe gânduri, Werner se schimbă în haine de stradă și pleacă.
În zi de alegeri locale, el speră că oamenii au refuzat să voteze, iarăși, niște liste cu activiști pe care nu-i cunoșteau și care nu făceau nimic pentru a le îmbunătăți viața, că revolta a fost de la început politică, îndreptată împotriva conducerii țării, pentru îndepărtarea ei. Când a ajuns coloana din urmă, după Spitalul Județean, așteptările sale au fost răsplătite – mulțimea striga sloganuri anticomuniste.
Nea Werner, cum îi spuneau cunoscuții, nu fusese la vot. La alegerile din 1985 pusese în urnă bilețele pe care scrisese „Dați-ne mai multă carne!”. În 15 noiembrie 1987 nu mai făcuse nici măcar acest efort. Pe lângă lipsurile de zi cu zi, era supărat că singurul slogan al acelor alegeri pentru consiliile locale era „ordine și disciplină!”, semn că „n-o să ne mai putem plânge, o să se înmulțească securiștii”.
Încet-încet, ajunge în primele rânduri ale coloanei. La „Hidromecanica” îi întâmpină un grup de civili, între care și o femeie („slabă, osoasă, cu ochelari” – cum o descrie regretatul Mircea Sevaciuc), pe care unii o recunosc a fi activista de partid Maria Cebuc, secretară cu propaganda pe județ.
Ea încearcă să-i oprească pe muncitori: „Ce faceți, sunteți nebuni? Nu puteți să vă vedeți de treabă?”. Cei din primele rânduri o împing din fața lor și activista se sprijină în brațele lui Sommerauer. Acesta o recunoaște și-i strigă: „Ție ce-ți pasă, că ai gospodăria de partid!”, apoi o îmbrâncește, ea se împiedică și cade pe trotuar. A fost singura încercare a autorităților de a convinge mulțimea să renunțe la protest.
Jos ‒ la propriu ‒ cu Ceaușescu: tabloul imens e pus pe foc
Mii de oameni au ajuns în fața clădirii Comitetului Județean al PCR, continuând să scandeze. La un moment dat, pe ușa principală ies mai multe persoane, între care cei din primele rânduri l-au recunoscut pe primarul Dumitru Calancea. Unii susțin că acesta ar fi cerut să dialogheze, alții că doar i-a amenințat.
Aurică Geneti îl lovește pe primar cu un steag, spărgându-i o arcadă. Pentru că și alții îl îmbrâncesc, Calancea și însoțitorii lui se întorc în clădire și încuie ușa. Nu a fost greu pentru cineva să spargă un geam, să răsucească cheia din interior și să deschidă accesul în clădire. Zeci de protestatari au pătruns în interior, în căutarea activiștilor, cărora să le ceară socoteală.
În scurt timp, furia protestatarilor s-a îndreptat spre tot ceea ce reprezenta Partidul Comunist: tablouri ale cuplului prezidențial, mobilier, cărți, telefoane, birotică, dar și perdele, draperii, lustre etc. Pentru că nu ajungeau la tablourile „Conducătorului” din holul central, Werner Sommerauer ajută niște tineri să desfacă un hidrant și să îndrepte jetul de apă spre perete. Apoi, pentru a-i invita pe cei de afară să intre, nea Werner desprinde mocheta roșie de pe scările interioare și o duce la ușă. Pe ferestre zboară toate obiectele din birouri: dosare, mașini de calcul și de scris, telefoane, cărți. La cantină și în magazii, protestatarii au găsit alimente și produse care nu existau în magazinele obișnuite: pâine coaptă pe vatră, salam de Sibiu, fructe exotice (portocale, banane, ananas), roți de cașcaval, sticle de pepsi etc. Pe toate le-au cărat afară și le-au prezentat mulțimii, ca semn al diferenței flagrante dintre locuitorii Brașovului și activiștii care, teoretic, îi reprezentau.
Gheorghe Duduc, Marian Ricu și Marius Neculăescu reușesc să desprindă tabloul imens al lui Nicolae Ceaușescu, pictat pe pânză, care pavoaza clădirea pe exterior. Afară, mulțimea a aplaudat și a aprins din el un foc al bucuriei. Spre deosebire de minerii din Valea Jiului, care în august 1977 l-au chemat pe Nicolae Ceaușescu și i-au ascultat promisiunile, brașovenii l-au detronat în efigie. A fost punctul culminant al revoltei!
Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 250 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
