Revendicarea Bucovinei de către URSS a stârnit o adevărată furtună din partea lui Hitler
Dacă în privința Poloniei, Finlandei și a Țărilor Baltice protocolul sovieto-german a fost respectat și a funcționat, în cazul Basarabiei, lucrurile s-au complicat. Și nu atât din pricina Basarabiei, cât a Bucovinei. La 23 iunie 1940, Molotov și von Schulenburg (ambasadorul german în Uniunea Sovietică - n. r.) au avut o întrevedere, iar ministrul de Externe sovietic a menționat și Bucovina, alături de Basarabia. Revendicarea a stârnit o adevărată furtună, iar Hitler, furios, i-a cerut explicații – oferite neconvingător – ministrului său de Externe.
În răspunsul oficial al Berlinului la cererile sovietice se sublinia că problema Bucovinei este una nouă (ein Novum), reamintind că această provincie a aparținut coroanei austriece și că are o însemnată populație germană. Schulenburg a subliniat că Berlinul era direct interesat de o soluționare pașnică a diferendului cu România, pentru a nu periclita livrările de petrol și de materii prime. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis, și anume cedarea nordului Bucovinei.
Hitler a primit revendicarea lui Stalin „ca o palmă în obraz”. Hermann Neubacher, ministru plenipotențiar însărcinat special cu problemele economice în Europa de Sud-Est, mărturisea: „Rusia a făcut o mare greșeală. Hitler este jignit și el nu uită niciodată”. Ribbentrop, la rândul său, nota că „el [Hitler - n.n.] a receptat acest pas ca un semn al presiunii ruse spre vest”. În discuțiile cu anturajul său militar, Hitler calificase acțiunile sovietice din Țările Baltice și din România ca „primul atac rus împotriva Europei Occidentale”.
Într-o discuție cu Contele Ciano, ministrul de Externe al Italiei, la 7 iulie 1940, cancelarul german s-a opus oricărei acțiuni a Romei în Balcani: „Dacă Italia ar ataca Iugoslavia, Ungaria s-ar năpusti imediat asupra României, deoarece n-ar mai avea să se teamă de vecinul iugoslav. În cazul unui atac al Ungariei împotriva României, rușii ar deveni, neîndoielnic, din nou activi, trecând Dunărea și încercând să stabilească legătura cu Bulgaria. [...] Rușii ar înainta astfel spre Bizanțul istoric, Dardanele și Constantinopol”.
Ilustrație publicată în vara anului 1940 cu raptul teritorial suferit de România
Schimbarea intervenită în percepția URSS de către Hitler – din partener de conjunctură, în potențial adversar – a determinat Înaltul Comandament al Armatei de Uscat (OKH) să întocmească, la începutul lunii iulie 1940, primul studiu asupra unei campanii împotriva Rusiei Sovietice (planul Lossberg). Hitler a discutat, în ultimele zile ale lunii iulie, cu generalul Alfred Jodl (șeful de Stat Major al Înaltului Comandament al Armatei – OKW) probabilitatea unei campanii împotriva URSS, chiar în toamna anului 1940.
Cancelarul german a prezentat un tablou sumbru al intervențiilor sovietice; el era convins că, de la început, Stalin urmărise, prin înțelegerea cu Germania, să grăbească izbucnirea războiului pe continent și că avea planuri agresive, inclusiv bombardarea sau ocuparea, în cursul toamnei, a perimetrului petrolifer românesc, ceea ce ar fi adus Germania la discreția Uniunii Sovietice, în privința aprovizionării cu petrol. Considera că Stalin avea aceleași obiective ca și țarii ruși: stăpânirea Finlandei, Poloniei, Bulgariei și a strâmtorilor și considera că un conflict germano-sovietic e inevitabil.
România, mărul discordiei între Hitler și Stalin
Temerea că Rusia poate ocupa regiunea petroliferă Ploiești oferă răspunsul implicării directe a lui Hitler în negocierile româno-maghiare privind Transilvania, deși inițial a refuzat orice amestec. Dar teama că acțiunea comună a Budapestei și Moscovei va duce la prăbușirea statului român și la pierderea valoroaselor resurse l-a convins să se implice activ pentru a evita orice conflict care să afecteze interesele germane. Acordarea de garanții României după arbitrajul de la Viena trebuie privită prin aceeași cheie interpretativă.
La 31 august, Hitler explica sensul garanției în fața atașaților militari dintr-o serie de țări europene. Potrivit jurnalului generalului Halder, Führerul a spus, în ceea ce privește România, că la Moscova trebuie să se știe că „Germania acordă României o însemnătate hotărâtoare și că nu se va da în lături de la nimic pentru a apăra interesele germane, că România este inviolabilă”.
La Moscova, acordarea de garanții României de către puterile Axei a provocat o nemulțumire pe care oficialii sovietici nu și-au ascuns-o. Chiar a doua zi după arbitrajul de la Viena, Molotov s-a întâlnit cu von Schulenburg. După ce, ironic, a ținut să precizeze că aflase mai multe din presă decât din comunicarea guvernului german despre cele petrecute la Viena, ministrul de Externe sovietic a acuzat Germania că încălcase articolul 3 din tratatul de neagresiune, „neconsultându-se cu guvernul sovietic într-o chestiune de interes reciproc”.
La 9 septembrie, ambasadorul german a înmânat răspunsul oficial, care preciza că „Basarabia reprezentase limita zonei sovietice de interes, menționată în pactul germano-sovietic”. Molotov a fost nemulțumit. România devenise mărul discordiei care punea în pericol și așa fragila alianță dintre Berlin și Moscova.
Acest text este un fragment din articolul „România, casus belli? Germania și Rusia 1939-1941“, publicat în numărul 35 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 30 iunie - 29 septembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.
