Relațiile romantice în secolul al XIX-lea. C.A. Rosetti: „Cel care a inventat căsătoria era foarte prost”

În conferințele sale, dedicate unor teme fundamentale precum iubirea sau frumosul, eseistul și romancierul Alain de Botton susține că Romantismul ne-a lăsat o moștenire apăsătoare, un set de idei foarte precise despre ce anume înseamnă „a iubi”. Colate contemporaneității, acestea devin impedimente în încercarea noastră de a menține relații de lungă durată. Astăzi, șansa unei iubiri romantice implică trădarea multor constructe valoroase pentru îndrăgostiții de altădată: iubirea totală, sufletul pereche, perfecțiunea partenerului, eternitatea sentimentului.

Ardoarea eroului romantic, expresia idealismului unui secol marcat de transformări culturale majore, este arborescentă: „Din ea au crescut ca dintr-o tulpină iubirea către familie, iubirea către țeară și în sfîrșit iubirea către omenime, iubirea idealului; tot atâtea sentimente și simpatii intime, cari din ce în ce mai mult mișcă pe oameni, cari tot mai mult stăpânesc vieața afectivă a omenimei. Și e frumos idealul acesta, e un vis fericit, e poesia vieții”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Exemplele unor cupluri celebre din peisajul autohton al secolului al XIX-lea descriu saltul de la „mariajele rațiunii”, care respectă întru totul convențiile sociale, la variatele dinamici ale cuplului romantic, proclamate sau discret trăite, cu reverberații în mentalul colectiv: C.A. Rosetti-Mary Grant, Vasile Alecsandri-Elena Negri, Vasile Alecsandri-Paulina Lucasievici, Titu Maiorescu-Clara Kremnitz, Titu Maiorescu-Anna Rosetti, Mihai Eminescu-Veronica Micle, etc.

Sensibilitatea romantică transformă viața conjugală în spațiul intimității prin excelență, potențat de confortul casei și de seninătatea raporturilor dintre el și ea. Inteligența femeii înnobilează relația și fortifică năzuințelor bărbatului ei. Bărbatul, adesea „omul-orchestră”, poartă de grijă familiei și contemplă „eternul feminin”, în tihna căsătoriei, sau în afara ei.

„Ea m-a făcut să iubesc viaţa pentru a putea ca, prin faptele mele, să fac să merit a fi iubit de dânsa”

Calitățile soției nu-l împiedică pe revoluționarul C.A. Rosetti să scruteze fundamentele căsătoriei și să exclame: „Celui qui a invente le mariage etait bien stupide/ Cel care a inventat căsătoria era foarte prost”. Maria, care îi dăruiește lui Rosetti opt copii, rămâne în amintirea posterității datorită abnegației și implicării totale în proiectele patriotice ale sotului ei. Spre sfârșitul vieții Rosetti mărturisea: „Ea m-a făcut să iubesc viaţa pentru a putea ca, prin faptele mele, să fac să merit a fi iubit de dânsa.”

Prin contrast, experiența „semiconjugală” a cuplului Vasile Alecsandri-Elena Negri, condensată în cele două luni petrecute sub protecția grandioasei La Serenissima și apoi sub soarele arzător al Siciliei, pare o flacără care s-a stins prea repede. „Lunile de miere” sunt rezumate de poet: „vaut tout une existence de bonheure/ valorează cât o viață întreagă de fericire”. După numai jumătate de an, în mai 1847, Elena Negri moare de tuberculoză. Dar eroina adevărată rămâne Paulina Lucasievici, femeia alături de care Alecsandri trăiește un „concubinaj” de 20 de ani, încheiat cu o căsătorie departe de ochii lumii.

Articolul „Din carnetul unui om de ieri” (Viața Românească, 1910) sintetizează prefacerile sentimentale ale secolului precedent. Autorul observă că bazele căsătoriilor au devenit mai solide, trăinicie pusă pe seama „legăturile sufletești, tot mai multe”, sentimentului datoriei și onoarei familiale. Deopotrivă o cedare a libertății personale dar și un act de curaj, mariajul poate fi unul fericit doar cu ajutorul „papucului discret și cuminte” care însă apasă tare și sigur. Iar în chestiunea „căsătoriilor din amor ori din calcul”, cele din urmă sunt preferate, calculate fiind însă calitățile fizice și morale ale viitorilor soți, mai puțin averea.

Atât iubirea fulgerătoare cât și divorțul scapă acestor calcule. Realitatea divorțului este consemnată în scrierile unor personaje (diplomați, guvernante, profesori de limbi străine) cărora pământul românesc le devine a doua casă:

„Căsătoria nu reprezintă o legătură durabilă în această țară. Practica Bisericii Grecești, care permite trei divorțuri, este, în mare măsură cauza acestei stări de lucruri. Când un bărbat și o femeie își încep traiul împreună știind că se pot despărți până la sfârșitul anului fără să aibă un motiv anume, iar mofturile unuia dintre ei sunt de ajuns, nu e de mirare că nu acordă mare importanță relației conjugale.

De altfel, în această țară femeia se bucură cu adevărat de privilegiile și drepturile sale și, așa cum era de așteptat, le folosește din plin. Are propriii cai și servitori, propriile apartamente și nu are alt stăpân cât e ziua de lungă. Poate cheltui o avere pentru toilette, își poate îngădui să flirteze oricât, iar dacă se plictisește de soțul cel atât de răbdător este liberă să se căsătorească cu altcineva oricând dorește.”

Statisticile de la finalul secolului XIX nu par să confirme o explozie a ratei divorțurilor. În capitală se înregistrau cam 150-200 de divorțuri pe an. Domnii divorțau între 36 și 40 de ani iar doamnele între 31 și 35. În 1897 se înregistrau 1547 de căsătorii, cel mai mare număr dintre toate orașele europene.

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Bibliografie:

Emil Costinescu, I.G. Bibicescu, A. Ștefănescu-Galați, Lui C.A. Rosetti (1816-1916) La o sută de ani dela nașterea sa, www.digibuc.ro .
G. Bogdan-Duică, Vasile Alecsandri. Povestirea unei vieți, Cultura Națională, București, 1926.
James William Ozanne, Trei ani în românia 1870-1873, Ed. Humanitas, București, 2015.
Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România (1889-1911), Ed. Humanitas, București, 2014.
Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Ed. Humanitas, București, 2017.
Viața Romînească, Anul V, iulie, Nr.7, 1910.
Luceafărul, 1 ianuarie, 1903, Budapesta, Anul II, Nr.1.
Emanuel Bădescu, Maria Rosetti, doamna României moderne (II)