Relațiile Reginei Maria cu celelalte două regine ale României
În intervalul 1881-1947, România a avut trei regine: Elisabeta, Maria și Elena, niciuna născută pe pământ românesc, dar toate atașate profund acestei țări, fapt care a contribuit, fără îndoială, la admirația generală a românilor pentru cele trei fețe regale. Istoria noastră a reținut figura discretă a Reginei Elisabeta, care s-a mulțumit să patroneze din umbră acte de cultură, dar și pe cea a Reginei-mamă Elena, care a fost mai tot timpul în spatele fiului său, Mihai, sprijinindu-l discret și încurajându-l în deciziile sale.
Cât despre Regina Maria, ea a avut un parcurs diferit. Acest fapt s-a datorat atât unui context istoric radical modificat comparativ cu cel al înaintașei sale, și apoi față de cel al succesoarei, dar și unui complex de factori care au permis construirea unui adevărat mit în jurul persoanei sale.
În mod evident, ne referim la cadrul istoric excepțional al Marelui Război, dar și la faptul că Regele Ferdinand nu a avut personalitatea și charisma unchiului său, Regele Carol I, Ferdinand fiind descris de mai toți contemporanii săi drept un om timid și lipsit de fermitatea, autoritatea pe care s-ar fi cuvenit să le manifeste în raport cu ceilalți. Poate și de aceea în epocă s-a afirmat, cu ironie, referitor la domnia regelui Ferdinand și la relația sa cu Ionel Brătianu, că „dinastia de Argeș a biruit-o pe cea de Hohenzollern”.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniată puternica personalitate a Mariei în contrast cu celelalte două regine, acestea fiind într-o mai mare măsură aplecate spre o conformare la normele Casei Regale. Pentru Regina Maria a contat însă numai impulsul simțit în interiorul său și nu ceea ce alții îi cereau sau așteptau să facă. Această moștenire s-a transmis mai departe, genetic am zice, căci Regele Carol al II-lea a avut aceleași manifestări, desigur, la o altă intensitate și într-un cadru schimbat față de cel în care s-a aflat mama sa.
Relaţiile Mariei cu celelalte două regine
Maria s-a stabilit în România în anul 1892, anul căsătoriei cu principele moștenitor al coroanei României, Ferdinand. În acest moment inițial, cum era şi firesc, proaspăt intrată în familia regală, Maria a avut cu Regina Elisabeta relații cordiale și politicoase.
Dar Aunty, cum o alinta Maria pe Elisabeta, a păstrat în perioada celor 26 de ani cât istoria li s-a intersectat o anumită distanță față de principesa moștenitoare. Cu trecerea timpului, relațiile se răcesc din ce în ce mai evident și numai Regele Carol I, în virtutea sa de șef al Casei Regale, este cel care comunică mai des cu Maria. Pe alocuri însă nici aici lucrurile nu stau prea bine.
„Unchiul și cu mine ne iubeam, dar cu toate acestea eram potrivnici”, afirmă Maria despre Carol I.
Realitatea era aceea că, uneori, regele era nevoit să o dojenească, temperându-i comportamentul impetuos ori luând măsuri discrete și ascunzând delicat încercările de escapade ale acesteia. În orice caz, Maria a refuzat cu obstinație viziunea pe care Regele Carol I o avea asupra rolului ei, acela de a sta într-o colivie aurită și de a da urmași dinastiei.
Izbucnirea Primului Război Mondial produce o fractură în cadrul societății românești privind poziția pe care țara noastră trebuia să și-o asume: cu Puterile Centrale sau alături de Antanta. Același lucru se întâmplă și în familia regală: Principesa Maria este o antantofilă înfocată, în timp ce, evident, perechea regală este pe poziții opuse. Mai e doar un pas până la conflictul aproape deschis între regină și principesă. I.G. Duca povesteşte în memoriile sale:
„Zilnic erau drame între Principele Ferdinand și soția lui, între Principesa Maria și Regina Elisabeta”. „Nu știi ce e la Sinaia, este îngrozitor!”, îi spune lui Duca tânăra principesă.
Inclusiv Maria notează în jurnalul ei micile răutăți pe care Regina Elisabeta i le servește când sunt împreună: „mie îmi spunea că trebuie să mă aștept la năruirea Angliei ca la un lucru sigur, că venise rândul Germaniei, că era începutul erei teutonilor și că ei trebuiau să ajungă stăpânii lumii pentru binele omenirii... că Anglia trebuia să fie învinsă, pentru că femeile ei ajunseseră imorale”.
Era, fără îndoială, o aluzie, dar și un atac referitor la speculațiile privind aventurile principesei Maria care se rostogoleau în sânul societății bucureștene mereu avide de bârfă. Iar răceala aceasta dintre cele două regine se prelungește până la moartea Elisabetei, în 1916.
În ceea ce privește legăturile Reginei Maria cu nora sa, Elena, acestea s-au întins pe o durată de 18 ani – din 1920, anul primei vizite a viitoarei soții a principelui moștenitor Carol, și până în anul 1938, anul morții Mariei. Relațiile dintre cele două au fost în general amiabile, în ciuda tensiunilor produse de purtarea și aventurile lui Carol, în 1926, de separarea și, ulterior, de divorțul pronunțat în 1928 între Carol și Elena.
Cu toate acestea, firea discretă și retrasă a celei care, neoficial, la sfârșitul anilor ’20, a purtat titlul de Regină-mamă nu a intrat în coliziune cu temperamentul vulcanic al Mariei, dar nici nu a existat o compatibilitate între ele.
În spatele politeții dictate de etichetă s-a aflat mai mereu o anume atmosferă apăsătoare și distantă între cele două regine. Dacă Regina Maria se descria: „Vlaga din mine nu putea fi înăbușită, și sănătatea mea era fără seamăn; îmi plăceau hainele frumoase, petrecerea, plimbările”, despre Regina Elena putem spune că avea un aer mai degrabă auster, apropiat parcă de personajele tragediilor din antichitatea lumii de unde venea – Grecia.
Din păcate, viața avea să-i fie o nesfârșită serie de nefericiri, acumulate de pe urma familiei sale din Grecia: detronarea tatălui său, moartea unui frate, dar și a celei din România, și ne referim la mariajul eșuat cu Carol. Oricum, amândouă reginele au sfârșit cumva în același mod: silite de Carol al II-lea să plece în exil – una la Balcic, iar cealaltă în Italia, la Florența.
Acest text este un fragment din articolul „Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria“, publicat în numărul 23 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.
