Relaţia dintre Partidele Istorice şi Mareşalul Antonescu
Relaţia dintre partidele istorice, PNŢ şi PNL (PSD fiind un partid practic inexistent în anii de conducere ai lui Antonescu) rămâne una destul de controversată. În continuare, un scurt text în care încercăm să înţelegem în linii mari modalitatea prin care cele două părţi s-au raportat una la cealaltă.
În urma conflictului dintre Antonescu şi Garda de Fier, soluţionat sângeros prin rebeliunea celor din urmă, la 27 ianuarie 1941 a fost constituit un nou guvern din care membrii Legiunii au fost excluşi. Statul Naţional-Legionar a fost abrogat pe data de 14 februarie. În urma Rebeliunii, Maniu a deplâns numărul mare de morţi din rândul armatei dar mai ales tineretul legionar care s-a angajat în lupte. Liderul ţărănist era de părere că “puterea regimului actual s-a întărit iar posibilitatea revenirii la putere a legionarilor era exclusă”[1].
Poziţia liberalilor privitoare la situaţia post-rebeliune se fundamenta pe părerea conform căreia, guvernul instaurat la 27 ianuarie avea rolul de a restabili liniştea şi ordinea internă dar şi de a bloca o eventuală acţiune de preluare a puterii a comuniştilor. Pericolul comunist era sesizat şi de membrii PNŢ. Maniu, într-o convorbire avută cu M. Popovici, a ajuns la concluzia similară liberalilor conform căreia atenţia autorităţilor trebuia îndreptată spre pericolul reprezentat de comunişti[2].
Maniu intenţiona să stabilească o înţelegere cu liderul liberal, Dinu Brătianu, pentru ca cele două partide pe care le reprezentau şi care contau în opinia publică să ratifice un acord asupra problemelor esenţiale atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Astfel, în cursul lunii februarie, 1941 urmau să aibă loc contacte între Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, dr. C-tin Angelescu, Mihail Ralea, dr. Nicolae Lupu şi V. Sassu. Desfiinţate de jure, partidele istoriceşi-au continuat activitatea de facto, într-un cadru însă mai limitat.
Deşi nu se poate spune că ţinea cont de sfaturile cuiva, dată fiind personalitatea sa, generalul Antonescu a avut numeroase convorbiri cu liderii PNŢ şi PNL, Maniu şi Brătianu, făcând ilegalitatea partidelor istoriceinfinit mai puţin severă decât cea care avea să urmeze în regimul comunist[3]. Cu toate acestea regimul lui Antonescu trebuie înţeles că o dictatură în adevăratul sens al cuvântului. De altfel acesta se pronunţa deschis împotriva democraţiei care nu reprezenta decât conducerea unui grup restrâns care putea conduce numai apelând la mijloace demagogice[4]. La începutul dictaturii, în perioada în cara situaţia frontului îi era favorabilă Conducătorului, poziţia acestuia faţă de partidele istoricePNL şi PNŢ s-a dovedit a fi dură.
Liberalii erau stigmatizati de mareşal ca fiind direct responsabili de pierderile teritoriale suferite de România în fatidicul an 1940, în timp ce pentru ţărănişti principala acuză, îndreptatăîn special către Iuliu Maniu, era legată de pactul cu legionarii din 1937. Ad-literam acuza lui Antonescu la adresa lui Maniu era că“ a făcut alianţă cu toţi destructorii”.
Pe măsură ce situaţia frontului s-a agravat maniera de conducere a lui Antonescu a devenit mai laxă. Evaluând o serie de memorii din partea lui Brătianu şi Maniu, Mareşalul răspundea:“Dacă atât dumneavoastră (C.I.C. Brătianu) cât şi domnii Maniu şi Mihalache credeţi că în împrejurările actuale se poate face o alta politică sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţă să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune”[5]. Desigur era doar o declaraţie pentru aparenţe, Antonescu nefiind în realitate dispus să îşi dea demisia.
În 1943 încearcă să se reactiveze pe scena politică fostul “om de casă” al lui Carol al II-lea, Gheorghe Tătărescu care le propune lui Maniu şi Brătianu înfiinţarea unei “Uniuni Sacre” de opoziţie împotriva regimului Antonescu. Ambii lideri ai partidelor de opoziţie refuzăpropunerea lui Tătărescu nedorind să dialogheze cu un fost colaborator al lui Carol al II-lea[6].
Bibliografie:
1. Muller, Florin, Metamorfoze ale politicului romanesc, editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti 2006
2. Scurtu, Ioan, Istoria Partidului National Taranesc, editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993
3.Rădulescu-Zoner, Şerban, Apostol, Stan, Cliveti, Gheorghe, Onişoru, Gheorghe, Istoria PNL, Editura ALL, Bucureşti, 2000
[1]Muller, Florin, Metamorfoze ale politicului românesc, p.308
[2]Ibidem, p.312
[3]Scurtu, Istoria PNT…, editura Enciclopedica, Bucuresti, 1993p.364
[4]Muller, Florin, op.cit., p.316
[5]Scurtu, Istoria PNT…, p.372
[6]Ibidem, p.385
