Regina senzualităţii pariziene

În 1891, Toulouse-Lautrec realiza un afiş de promovare a cabaretului Moulin Rouge, având-o în centru pe „La Goulue”, faimoasa dansatoare de cancan. Un poster care-a revoluţionat arta realizării afişelor, inspirat fiind de gravurile japoneze, şi care-a revoluţionat deopotrivă şi publicitatea, consacrând o regulă:aceea că un anumit local poate şi trebuie să fie promovat prin intermediul artistului-vedetă.

Ziaristul Gabriel Astruc i-a zis prieteneşte „La Goulue”, fără să-şi imagineze că aceasta va fi denumirea sub care va rămâne în istorie Louise Weber, prima şi cea mai cunoscută dansatoare de cancan de la Moulin Rouge. Temperamentala Louise dansa la mică distanţă de masa unuia sau altuia dintre domnii prezenţi în cabaret, iar la finalul dansului, cu o mişcare agilă de picior, reuşea performanţa să îndepărteze pălăria de pe capul domnului care o privea fascinat.

Cât timp respectivul îşi recupera jobenul, dansatoarea îi golea rapid paharul cu băutură. De-aici, porecla care s-a transformat rapid în nume de scenă:„lacoma” („La Goulue”) de la Moulin Rouge. Şi cu denumirea asta a apărut starul cabaretului şi pe primul afiş de promovare a stabilimentului, realizat de artistul de viţă nobilă Henri de Toulouse-Lautrec. Era primul poster ieşit din mâinile lui Lautrec, primul din seria Moulin Rouge, prima lui litografie color.

Dar cine e, cu-adevărat, „La Goulue”? Cine este dansatoarea schiţată sumar pe afiş, în timpul unui cadril, alături de partenerul ei de dans, Jacques Renaudin (şi el cu o poreclă sugestivă, „Valentin le Désossé”-Valentin cel făr’ de oase)?

Legătură amoroasă cu Renoir

Despre începuturile dansatoarei cu talent şi cu umor obraznic se ştiu puţine şi mai multe se bănuiesc. Cunoaştem doar data naşterii, 13 iulie 1866, şi de-aici încolo sunt multe speculaţii. Se spune că s-ar fi născut într-o familie de evrei din Alsacia şi că s-ar fi mutat, la un moment dat, cu mama ei, la Clichy, în apropierea Parisului.

Se pare că mama lucra ca „blanchisseuse”, spălătoreasă, în Paris, şi că fata, de pe la 16 ani, ar fi făcut acelaşi lucru. Şi c-ar fi vândut flori pe strada Goutte d’Or, ca să mai rotunjească veniturile familiei. Adolescentă fiind, se zice că obişnuia „să împrumute” frumoasele haine pe care clientele mamei le lăsau la spălat şi o zbughea pe la saloanele de dans din cartier.

Şi-acolo atrăgea rapid privirile:era o dansatoare cu talent înnăscut şi, mai ales, o dansatoare sociabilă şi curajoasă, care intriga audienţa masculină aruncând straturile fustelor în sus şi lăsând să se vadă inimioara brodată pe pantalonaşi. Într-una din aceste nopţi de dans, de veselie, l-ar fi cunoscut Louise pe Renoir, Auguste Renoir.

Şi pentru că îi era foarte dragă, pictorul i-a facilitat intrarea în „la louée”, un grup de modele care pozau nud pentru artiştii perioadei. Şi astfel, din aproape în aproape, tânăra Louise a căpătat acces în cluburi din ce în ce mai cunoscute şi într-unul dintre acestea a fost remarcată de Joseph Oller de la Moulin Rouge. Aşa a ajuns la cabaretul nou deschis şi, pentru şase ani, viaţa ei s-a confundat cu viaţa localului de noapte.

„Părinte, Dumnezeu mă va ierta?”

O istorie nescrisă a cancanului o reţine pe Louise drept dansatoarea care a improvizat şi a inovat peste măsură, făcând cancanul să arate cum îl ştim noi azi, un dans elaborat, organizat, cu mişcări ce-au devenit faimoase, ca „battement”, „rond de jambe”, „port d’armes” şi „grand écart”. În perioada ei de glorie de la Moulin Rouge a descoperit-o Toulouse-Lautrec, care a aşezat-o în centrul acţiunii de promovare a cabaretului. Şi pe bună dreptate:„La Goulue” era cea mai bine plătită dansatoare de la Moulin Rouge. Câştiga 800 de franci pe lună şi alţi 2.000 din bacşişuri.

Era obiectul admiraţiei generale, „regina senzualităţii pariziene”, cum a numit-o presa timpului, dat fiind comportamentul ei scandalos de indecent.

Cu salariu bun, casă în Montmartre şi caleaşcă, regina cabaretului a decis în aprilie 1895 să părăsească Moulin Rouge şi să-şi pună pe picioare propria afacere. Gurile rele spun însă că nu se mai afla în graţiile patronilor, care-o aleseseră pe zvelta Jane Avril să pozeze pentru următoarea campanie de promovare. Despărţirea a fost un eşec răsunător pentru Louise:publicul n-a urmat-o, spectacolele ei din ţară n-au avut efectul scontat şi, în scurtă vreme, Parisul a uitat-o.

Căderea i-a fost la fel de spectaculoasă ca şi ascensiunea. Şi-a încercat norocul în mai multe direcţii, a deschis un club de noapte, apoi o baracă în care dansa din buric, apoi un parteneriat pentru dresură de animale, s-a înconjurat de personaje cu reputaţie dubioasă, a suferit o depresie severă, a început să bea şi a îmbătrânit înainte de vreme.

A dispărut din Paris în câteva rânduri, pentru ca în 1928 să revină în Capitală, în chip de vânzătoare de alune, ţigări şi chibrituri, chiar în apropierea cabaretului în care făcea furori de-acum noua vedetă, Mistinguett. În două sau trei rânduri, Maurice Chevalier şi Jean Gabin au luat-o înăuntru şi au prezentat-o spectatorilor. Nimeni n-o mai cunoştea.

Un an mai târziu, pe 29 ianuarie, a murit, iar legenda spune că, pe patul de moarte, l-a întrebat pe preot:„Părinte, Dumnezeu mă va ierta? Je suis «La Goulue»”.