Regele Mihai – folosit de Propaganda Războiului Sfînt
E mai mult decît semnificativ pentru rolul imaginii în aburirea realității trecerea sub tăcere în istoriografia noastră postdecembristă a implicării Regelui Mihai în Războiul Sfînt. Printre mijloacele folosite de propaganda de război, condusă de Mihai Antonescu, se numără și mediatizarea prezenței pe front a unor personalități ale vieții noastre publice.
Spectacolele date de George Enescu, George Vraca, Maria Tănase chiar și în spitalele cu răniți au și menirea de a spori moralul celor din tranșee; nu prin partiturile interpretate, ci prin sugestia că și ele sprijină Războiul Sfînt.
Mihai I se schimbă la față abia după dezastrul de la Stalingrad. Nu e singurul preocupat de a-și aranja un așternut mai confortabil într-un viitor în care nemții aveau să piardă.
Pînă atunci însă, el nu numai că nu bombăne fie și în somn împotriva Războiului Sfînt, dar mai mult, chiar și după Trecerea Nistrului merge pe front, uneori singur, alteori însoțit de Mareșal, pentru a se lăsa fotografiat, filmat, descris în reportaje, într-un cuvînt folosit de propaganda Războiului Sfînt, ca sprijinitor al Războiului. Din punct de vedere propagandistic vizitele intens mediatizate ale Majestății Sale pe front sînt mai importante decît vizitele Mareșalului.
Prezența Mareșalului pe front nu ține de Breaking news-ul știrilor senzaționale. E normal ca Mareșalul, Comandantul Armatei, să vină pe front. Ține chiar de obligația sa prin fișa postului. Ar fi o știre dacă nu s-ar duce pe front. Cu Majestatea Sa e însă altceva. Regele trece drept un personaj neimplicat în Război. În plus pentru ostașul de la țară e un simbol. De aceea, prezența Regelui pe frontul de Est poate și trebuie văzută ca o contribuție esențială la Războiul Sfînt.
De ce merge Mihai I pe front?
Pentru ca nu cumva să fie lipsit de capitalul politic al Conducătorului Ion Antonescu în primii ani ai Războiului Sfînt, pînă la dezastrul de la Stalingrad, cînd presa se întrece în a elogia contribuția Armatei Române la Războiul Sfînt. E atît de mare această nevoie provincială de recunoaștere din partea Partenerului Strategic încît produce mare supărare refuzul nemților de a nu ne lăsa să participăm direct la asaltul asupra Stalingradului, dat de Berlin ca sigur victorios, și ne pun să păzim linia Donului, ca niște oameni de ordine.
Să vedem din presa vremii cum era exploatată propagandistic prezența Regelui pe front.
„«PE FRONT, REGELE MIHAI»
Roma, 6 (Rador). — Corespondentul agenţiei «Rador» transmite:
Sub semnătura corespondentului de război Luigi Cucco, ultimul număr al ziarului «Corriere della Sera» publică un lung articol intitulat «Pe front cu Regele Mihai».
În introducere, ziaristul italian trece în revistă priveliştile devastate de război din regiunea Donului şi Doneţului, descriind uriaşele bătălii care s-au dat aici şi în cursul cărora armata română a scris pagini de nepieritoare glorie.
«Popasul nostru printre trupele române dela Don – scrie Luigi Cucco – n’a fost singurul episod frumos al acestei lungi călătorii. Ne aştepta acolo – şi noi nu ştiam nimic despre aceasta – întâlnirea cu Regele Mihai, care îşi vizita vitezele trupe care de mai bine de un an luptă împotriva bolşevicilor, purtând un război care pentru România are valoarea şi entuziasmul unei cruciade.»
«Luptăm pentru patria noastră» – aceasta este lozinca armatei române.
«Regele Mihai – continuă corespondentul – sosise chiar în momentul acela la aeroport. Călătorea întovărăşit de d. profesor Mihai Antonescu, vice-preşedintele Consiliului de miniştri, şi de un aghiotant regal. II vedem coborînd şi îndoindu-şi statura sveltă pentru a ieşi din avion. Este îmbrăcat în uniforma ofiţerilor de gardă.
Suveranul este prietenos cu toată lumea. Totuşi, insuflă un fluid de autoritate acest tânăr Rege în vârstă numai de 21 de ani, acest Rege care a devenit major într-un moment crucial al istoriei ţării Sale, pe care o duce astăzi să-şi afirme cu tărie şi cu jertfe drepturile sale.
Pe când aparatul se pregătea să-şi ia sborul mai departe, Regele ceru să vadă oraşul din apropierea aeroportului. A fost o clipă de ezitare: pe câmpul aeroportului nu se afla decât un autocar uşor cu bănci şi scaune, nu era un automobil pentru un Suveran.
Regele Mihai însă, lăsând la o parte orice preocupare de protocol, se aşeză la volan, deschise portiera şi cu un gest cordial invită pe toată lumea să se urce în maşină. Dă maşina puţin înapoi, evitând astfel o groapă de pe şosea şi pornim cu toţii pe un drum grav avariat de bombardamente.
Din clipa aceea şi în tot timpul cât a durat această călătorie, Regele a fost mereu în fruntea micei coloane de automobile, pe toate şoselele stricate de război. Regele conduce autocare, autoblindate, maşini mari de turism, cu o siguranţă şi cu o îndemânare care surprind pe toată lumea. Suita Suveranului nu avea decât o preocupare . Cum să ţină pasul cu Regele.
Era vădit că Regele Mihai conducea din temperament, din plăcerea de a conduce, şi cu cât drumul era mai greu, mai întortochiat, mai devastat, mai accidentat şi mai plin de pulbere sau de noroiu, cu atât mai mult Suveranul îşi dovedea talentul de mânuitor al volanului în aşa grad, încât ofiţerii cari II întovărăşeau se temeau să nu-L piardă din ochi la vreo curbă sau dincolo de vreun nor de praf.
Vizita aceasta a fost mai mult decât obişnuita vizită a unui Suveran a fost drumul unui tânăr care vrea să trăiască şi el războiul, pe care ofiţerii statului major i-l ilustrau zilnic pe hărţi, pe care Suveranul a dovedit că le cunoaşte foarte bine, având o viziune precisă a situaţiei şi o apreciere justă a strategiei moderne şi a forţelor angajate. A dat dovadă de aceste cunoştnţe, fie manipulând armele ori de câte ori a voit să le încerce singur, fie în convorbirile pe care le-a avut cu comandanţii trupelor, fie în cuvântările adresate ostaşilor.
Dragostea Sa pentru mecanică şi pentru sport, cunoştinţele Sale protinde şi pasionate în orice chestiuni de technică în general s’au ilustrat acum mai bine decât oricând». Ziaristul italian adaugă că M. S. Regele Mihai a luat cu El în această vizită pe front pe unul din colegii de clasă, cu care a urmat toate studiile, parcă „pentru a sta de vorbă de la tânăr la tânăr despre toate câte le vedea”. D. Cucco descrie apoi întâlnirea dintre Rege și un regiment românesc de cavalerie, care se îndrepta dela Marea Azovului, în etape repezi, spre Caucaz. Despre acest regiment, ziaristul italian spune :
«Oameni şi cai au venit până aici dela Siret. Au luptat la Nistru, la Bug şi la Kerci, înaintau într’o cadenţă de 40 km. pe zi, uimind pe cei cari îi vedeau prin prospeţimea şi mândra lor ţinută, cu toate că atât asupra soldaţilor cât şi asupra cailor apăsa oboseala unei campanii neîntrerupte de mai bine de un an».
Ziaristul descrie în fraze sugestive priveliştea oferită de acest regiment de cavalerie în mijlocul stepei pline de praf şi de toropeală, apoi continuă: «Regele Mihai trece în revistă întregul regiment. Colonelul li dă raportul. I se aduce apoi Suveranului registrul de operaţii militare al regimentului. Ne este dat să auzim pagini de glorioasă istorie trăită, aceea a bătăliilor purtate de regimentul român, a victoriilor şi a pierderilor eroice, a sângelui vărsat generos pentru patrie.
În clipa despărţirii, trupele îşi salutară Regele într’un singur glas – «Să trăiţi, Majestate!» – după formula respectuoasă şi deferentă a armatei române.
Regele şi-a dus mâna la chipiu. Dar poate că gestul acesta, faţă de ostaşi cari se duceau din nou la războiu. I se păru prea sărac, prea convenţional, prea îndepărtat. Şi atunci strigă din toată inima: «Bună ziua, camarazi!».
În privirile scânteietoare ale bravilor soldaţi cari îşi salutau Suveranul, se putea ceti mândria, dragostea şi devotamentul poporului român pentru Coroana țării”.
Foto sus: Regele Mihai și mareșalul Ion Antonescu, fotografie publicată în revista Signal, nr. 16, august 1941 (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
