Regele Carol I - un mare român, o pildă pentru prezidenţiabilii de azi
La 27 septembrie se împlinesc 100 de ani de la trecerea Styxului de către regele Carol I, monarhul care a condus cel mai mult timp România, din anul 1866, până în 1914. Nu oricum. Ci cu un devotament aparte, faţă de ţara pe care o conducea. Unul mai presus de interesele personale. Carol I având o rigoare şi o determinare, în acţiunile sale, exemplare şi pentru viitorul preşedinte al tuturor românilor, eligibil la finele acestui an.
Evocând personalitatea regelui Carol I, din perspectiva respectului pentru adevărul istoric, nolens volens ne uităm şi la pretendenţii, de azi, la tronul de preşedinte.
Mulţi înscrişi, în cursa electorală, puţini cu şanse pentru turul decisiv, al alegerilor prezidenţiale.
Câţi dintre ei au contribuit, în mod real, la modernizarea României postdecembriste?
Care dintre prezidenţiabili a constituit un model de respectare a cuvântului dat, în arena politică?
Cine anume a probat că pune interesul naţional, demnitatea României, mai presus de propriul orgoliu, de a conduce, cu orice preţ, un partid, o alianţă, un guvern, un stat aparţinând, încă, comunităţii euroatlantice?
Cât şi cum a sprijinit, un candidat sau altul, întărirea organismului militar naţional, care să nu fie umilit prin finanţări jalnice şi tutelări politice comparabile cu cele din America Latină?
Câţi dintre noii veniţi pe turnanta cursei prezidenţiale, deci nu dintre cei cu imaginea publică expirată, au dovedit că le pasă de reîntregirea naţională, că au un plan concret, etapizat, cu finanţări clar indicate, pentru reunificarea celor două state româneşti?
Şi cine, dintre prezidenţiabili, are decenţa să se întoarcă acum, cu faţa, la alegătorul român, pe care să îl convingă măcar cu un proiect credibil, deloc fantezist, care să restarteze speranţa întăririi statului unitar naţional român?
Asemenea întrebări, simple, fireşti, nu sunt decât expresia dialogului purtat cu istoricul Ciprian Plăiaşu, vizionabil integral în imaginile de mai jos, din care am extras câteva afirmaţii de interes general. Memorabile.
@ Pe noi, românii, ne caracterizează această efervescenţă, acest dinamism, să căutăm să răsturnăm situaţia existentă... este o trimitere şi la scena politică de azi, dacă stăm bine şi ne gândim.
@ Carol I reprezenta un etalon. Un etalon de sobrietate, de modestie. Regele domneşte, dar nu guvernează. Avea dreptul să facă politică externă, însă nu se implica în politica internă. Dar numea premierul.
@ Spre deosebire de preşedintele de azi, care este totuşi un cetăţean şi merge la vot şi pune ştampila pe un partid anume şi a făcut parte dintr-o formaţiune politică, regele nu mergea la vot să pună ştampila, pe nimeni, pentru că el era deasupra tuturor. El nu reprezenta un partid, în sine, şi din acest motiv, fiind ales pe viaţă, în acea funcţie, el trebuia să aibă grijă de acea funcţie, pe care o deţinea, şi să fie deasupra intereselor partidelor politice, de a trece sau nu o lege.
@ Avea într-adevăr o mare influenţă asupra clasei politice, dar nu îl vedem implicându-se, aşa cum a făcut Carol al II-lea.
@ Carol I a demonstrat că este conducătorul armatei române, mai ales în Războiul de Independenţă. A mers personal pe front şi a condus operaţiunile de acolo.
@ Carol I era militar şi a considerat că un cuvânt dat trebuie respectat. Ori lucrul acesta nu s-a întâmplat la Adrianopole. Şi-a dat seama că este ţinut la uşă. Şi că uşa îi este închisă în nas. Şi că teritoriile sunt luate şi schimbate după bunul plac al imperiului ţarist. Şi atunci, într-adevăr a apelat la ajutorul unui...frate mai mare. Al lui Bismark, pentru că, ulterior, acest tratat de pace s-a încheiat la Berlin. Dar şi-a dat seama atunci că este român şi că poziţia lui este acolo, după uşă. Şi că ar trebui ca ţara lui să nu mai fie acolo. Şi mai mult, decât atât, a încercat, în ultima perioadă a vieţii sale, să facă, din ţara sa, o putere regională.
@ Regele Carol I şi-a pus problema ca România să nu fie o margine a Europei. Din acest motiv, în perioada în care domneşte, Bucureştiul se numea micul Paris.
@ Avea un simţ al datoriei, putem spune exacerbat, lucru care, pentru noi românii, a fost un mare câştig.
@ Regele Carol I ar trebui să fie un model, nu doar pentru politicieni, care, într-adevăr, ar avea multe de învăţat, de la acest monarh, dar cred că şi pentru noi, ceilalţi. Un model de modestie, un model de cumpătare.
@ Mulţi colegi de ai mei, care au terminat facultatea de istorie au ajuns în învăţământ. Aceşti oameni, chiar dacă fac din pasiune meseria de profesor, în momentul de faţă sunt prost plătiţi. Le este jenă să meargă la servici, pentru că se duc cu aceleaşi haine, mereu. Pentru că nu vor avea bani să îşi achite o chirie, să îşi caute cărţi, cu care să se documenteze în continuare, să aducă lucruri noi în faţa copiilor, să se documenteze la nivelul multimedia.
@ Condiţia profesorului din România, din păcate, este una jalnică. Ceea ce nu se întâmpla pe vremea lui Carol I. Cunoaştem reforma lui Spiru Haret, făcută în perioada lui Carol I.
@ Din păcate azi, dacă aş ajunge la Cotroceni, ceea ce nu cred că va fi cazul, şi aş pune problema învăţământului din România, cred că acesta ar trebui să primească şi timp, ca să se dezvolte, deoarece aceste reforme, făcute de la an la an, nu aduc decât pagube şi pe de altă parte ar trebui să primească ceva mai multe investiţii. Pentru că dacă investim în copiii de azi, ulterior vom avea rezultate şi la nivelul clasei politice, şi la nivelul oamenilor de pe stradă, al celor care vor plăti pensiile, vor încerca să dezvolte România. Dacă astăzi le tăiem craca de sub picioare, pentru că nu avem bani de învăţământ, o să ne trezim cu o ţară îmbătrânită, pentru că mulţi vor emigra, categoric, cei care vor face performanţă cu ajutorul părinţilor, nu al miniştrilor, iar ceilalţi...cu mila lui Dumnezeu.
