Recviemul: de la liturghie la superproducţie pe scene de concert

Până în zilele noastre s-au compus aproximativ 2000 de recviemuri, semnate de compozitori cu un puternic simţ religios, dar şi de creatori complet atei. Subiectul trecerii în lumea de dincolo, drama despărţirii de cei dispăruţi sau întâlnirea cu Creatorul au inspirat numeroşi artişti în toate epocile.

Gen muzical foarte vechi, ale cărui rădăcini se găsesc undeva în Evul Mediu, recviemul este o compoziţie alcătuită din mai multe părţi, scrisă pe textul liturghiei funebre – altfel spus, o slujbă dedicată memoriei celor plecaţi în lumea de dincolo. Denumirea sa derivă din latinescul requies, care înseamnă odihnă/repaus. De altfel, liturghia funerară în latină începe cu fraza „Requiem aeternam dona eis, Domine” (Dăruieşte-le, Doamne, odihnă eternă!) 

La început, recviemurile au fost compuse pentru a însoţi efectiv, în biserică, slujba funerară. În perioada romantismului muzical însă, pe măsură ce au crescut atât durata, cât şi complexitatea sa, recviemul a devenit o lucrare pentru sălile de concert şi s-a apropiat foarte mult de genul operei, care era atunci în vogă. Puccini, Verdi sau Donizetti – mari compozitori de operă – au semnat toţi lucrări de acest gen. După versiuni create de Johannes Ockeghem (sec. XV) sau Giovanni Pierluigi da Palestrina (sec. XVI), în epoca modernă celebritatea genului se datorează Recviemului compus de Mozart în 1791. Apogeul acestui tip de lucrare muzicală este datorat însă compozitorilor sec. XIX, când romantismul religios îi inspiră pe Berlioz, Schumann, Verdi, Brahms sau Fauré să creeze recviemuri care depăşesc ca lungime şi complexitate o lucrare ce ar putea fi utilizată în cadru funerar. Recviemul e acum o compoziţie amplă de concert, cu arii şi fragmente corale şi o orchestră tot mai numeroasă, o lucrare căreia marii compozitori îi conferă un caracter monumental şi interpretarea sa devine ceea ce astăzi am numi o „superproducţie”.

Între cele mai cunoscute recviemuri compuse de-a lungul timpului se numără Recviemul lui Mozart (1791), Marea messă a morţilor – Berlioz (1837), Recviem pentru Mignon – Schumann (1852), Recviemul german – Brahms (1868), Messa di Requiem – Verdi (1874), Recviemul lui Fauré (1888). În secolul XX, recviemul de război devine un gen răspândit, închinat memoriei celor decedaţi pe front, cum ar fi cunoscutul Recviem de război semnat de compozitorul englez Benjamin Britten. În 2013, Filarmonica din Qatar şi Corul Radiodifuziunii din Leipzig au interpretat în premieră absolută Recviemul compozitorului franco-libanez Rami Khalife (născut în 1981), inspirat de protestele antiguvernamentale şi rebeliunile armate din Orientul Mijlociu din 2010.

*

Recviemul lui Mozart este o lucrare înconjurată de numeroase legende. Se spune că a fost, într-un fel, chiar testamentul muzical al celebrului Amadeus, care şi-a compus propriul recviem, deşi lucrarea a fost creată la comanda contelui Franz von Walsegg, în amintirea soţiei sale decedate. Cum von Walsegg obişnuia să comande lucrări prin intermediul unor anonimi, ca apoi să îşi treacă propria semnătură pe creaţiile primite contra cost, Mozart a primit vizita unui anonim care i-a comandat recviemul şi a achitat jumătate din valoarea lucrării. Ciudata vizită l-a marcat, pare-se, pe compozitor: avea senzaţia că a primit un semn din altă lume. Lucrarea a fost creată în 1791 şi lăsată neterminată la moartea sa, pe 5 decembrie (puţin înainte de a împlini 36 de ani), în acelaşi an. Este complet neclar cine a terminat de fapt Recviemul, înmânat contelui după moartea compozitorului; o variantă ar fi compozitorul şi dirijorul contemporan lui Mozart, Franz Xaver Süssmayr.

*

Despre Recviemul său, Berlioz spunea: „Dacă aş fi ameninţat cu distrugerea tuturor lucrărilor mele şi ar trebui să rămână doar una singură, aş alege să fie salvat Recviemul”. O situaţie inedită pentru o persoană cinică şi deloc religioasă cum era Berlioz. Un număr mare de instrumentişti în orchestră şi 210 corişti – deşi, la modul ideal, Berlioz dorea să fie 700-800 de corişti! – umplu efectiv scena atunci când se interpretează această lucrare monumentală. Recviemul a fost comandat în 1837 de Adrien de Gasparin, ministru de Interne al Franţei, în memoria celor dispăruţi în Revoluţia din 1830. Despre impactul lucrării sale la premieră, Berlioz îşi amintea: „Vicarul de la Invalides a plâns 15 minute după ceremonie şi apoi m-a îmbrăţişat în sacristie, când lacrimile încă îi curgeau pe obraji. Una dintre coriste a făcut o cădere nervoasă. A fost minunat”.

*

Compus între 1865 şi 1868, Recviemul german semnat de Brahms este cea mai lungă creaţie a sa, o interpretare a lucrării având între 65 şi 80 de minute. Şi dacă majoritatea lucrărilor de acest gen au preluat pasaje din litughia funerară în latină, Brahms a preluat pasaje din Biblia tradusă de Luther în germană, un aspect scandalos în epocă – iar acest amănunt anume a condus şi la numele lucrării. Se pare că Recviemul i-a fost inspirat de două importante pierderi: mama sa şi bunul său prieten, celebrul compozitor şi pianist Robert Schumann. Premiera absolută a primelor 6 părţi a avut loc în 1868, în Vinerea Mare, la Catedrala din Bremen, cu Brahms însuşi la pupitrul dirijoral. Lucrarea s-a bucurat de un mare succes şi Brahms datorează începutul celebrităţii sale tocmai Recviemului.

*

Verdi şi-a compus Recviemul în memoria poetului şi romancierului italian Alessandro Manzoni, pe care îl admirase foarte mult. Premiera a avut loc în Biserica San Marco din Milano, în 1874, la un an după decesul lui Manzoni. Ideea unui recviem se născuse însă mai devreme, după moartea, în 1868, a marelui compozitor de operă Gioachino Rossini – Verdi a venit atunci cu ideea unei lucrări colective în care el, alături de încă 12 compozitori, să onoreze memoria celui dispărut. Proiectul a fost însă abandonat, iar Verdi a preluat partea compusă de el în acest Recviem dedicat lui Manzoni. * 

Compus în 1961-1962, Recviemul de război al lui Britten a fost dedicat sfinţirii Catedralei Coventry (Anglia), reconstruită după ce originala clădire de secol XIV fusese bombardată în Al Doilea Război Mondial. În această lucrare, fragmente din liturghia în latină sunt îmbinate cu poezii scrise de poetul Wilfred Owen, pe front, în timpul primei conflagraţii mondiale. În chip simbolic, pentru a sublina ideea de pace şi unitate, la premiera de la sfinţirea catedralei era prevăzut ca rolurile solistice să fie interpretate de Galina Vişnevskaya (Rusia), Peter Pears (Anglia) şi Dietrich Fischer-Dieskau (Germania), dar, în ultimul moment, Galina nu a primit aprobarea de a părăsi Uniunea Sovietică şi a fost înlocuită. Lucrarea a fost un mare triumf, dar Britten a cerut ca la final să nu se aplaude, o tăcere simplă lasată în memoria celor dispăruţi...