Războiul civil din Grecia
La scurtă vreme după ce nemții au ocupat Grecia în 1941 a devenit clar că membrii Partidului Comunist Grec au văzut în asta șansa lor de a obține o poziție din care puteau obține puterea odată ce războiul se termina.
Dacă nu reușeau să obțină puterea fără împotrivirea celorlalte grupări politice, atunci comuniștii erau dispuși să arunce țara într-un război civil. Ceea ce nu ar fi fost dificil, din moment ce până în 1944 Armata de Eliberare a Poporului Grec (ELAS), controlată de comuniști, avea deja 50.000 de bărbați înarmați, fiind astfel cel mai mare grup de rezistență armată din țară.
În 1943, englezii sistează aprovizionarea ELAS, iar un an mai târziu încearcă negocierea unei înțelegeri între ELAS și principalul său rival, Liga Republicană Națională (EDES), încercând să convingă cele 2 părți că ar fi mai productiv să se concentreze împotriva germanilor. În octombrie 1944, englezii, împreună cu unitățile armate grecești care luptaseră alături de Aliați în Italia, eliberează Atena, iar în aceeași lună are loc întâlnirea Churchill-Stalin, în cadrul căreia cei doi și-au împărțit sferele de influență în Europa de Est. Acordul de procentaj nu mai reprezintă niciun secret:Rusia primea mână liberă în România, Ungaria și Bulgaria, în timp ce englezii păstrau Grecia.
În decembrie, a avut loc la Atena o mare demonstrație populară împotriva ordinului de dezarmare a Armatei de Eliberare. 28 de oameni au fost uciși, iar în scurtă vreme încep bătăliile deschise între englezi și comuniști. ELAS a fost învinsă cu mari dificultăți, și dacă Stalin nu ar fi acceptat să nu se implice, ci i-ar fi sprijinit pe comuniștii greci, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
În imagine:luptători sau simpatizanți comuniști luați prizonieri de guvernul grec la Salonic, în timpul Războiului Civil grec, așteaptă o vizită din partea unei echipe ONU însărcinată cu investigarea condițiilor în care erau ținuți prizonierii de război. Ei au în mână pancarte pe care scrie, în franceză, „englezii trebuie să plece”, referindu-se la cei 16.000 de soldați englezi staționați la momentul respectiv în Grecia.
În 1946, comuniștii au boicotat alegerile și ostilitățile între cele 2 tabere au reînceput. Ia naștere Armata Democratică a Greciei (DSE), succesoarea ELAS, ce număra 19.000 de soldați și primea sprijin din partea Bulgariei, Iugoslaviei și Albaniei. În 1947, englezii decid că nu mai pot susține eforturile din Grecia, astfel că americanii – grație doctrinei Truman – preiau susținerea luptei anticomuniste, în numele „sprijinirii popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Astfel, Grecia devine primul câmp de luptă deschis al Războiului Rece.
Înfrângerea comuniștilor a avut loc în toamna anului 1949. 100.000 de membri ELAS/DSE și simpatizanți comuniști au fost închiși, exilați sau executați, iar jumătate de milion de greci au rămas pe drumuri. Pentru greci, efectele acestui război au fost chiar mai devastatoare decât efectele celui de-al Doilea Război Mondial.
Roger Hudson, Be Careful What You Wish For, „History Today”, 62, nr. 10, octombrie 2012
