image

Războiul care a creat lumea noastră

Se spune adesea că Al Doilea Război Mondial (sau orice alt război) era inevitabil – date fiind, pe de o parte, starea de frustrare a învinșilor din Marele Război (1914-1918), precum și, într-un sens antropologic, natura intrinsec agresivă a speciei noastre, în care conflictele sunt regula, nicidecum excepția. Și totuși, aceste rânduri pleacă din convingerea că acest conflict putea fi evitat. E adevărat, după cum se va vedea, că la sfârșitul anilor ’30 erau acumulate numeroase tensiuni (sau „nori negri pe cerul Europei”, cum se spune poetic), dar e la fel de adevărat că războiul nu reprezintă singura cale de disipare a tensiunilor – după cum, din fericire, Războiul Rece ulterior avea să ne confirme. Propun în continuare o perspectivă macroistorică asupra conflictului, cea mai indicată ca bilanț după 80 de ani de la acel cataclism politic, societal, militar, economic, geopolitic ş.a., care, cu brutalitatea unei resetări totale, a dus la lumea noastră de azi. Pentru că noi, cu toții, suntem copiii sau nepoții celui de Al Doilea Război Mondial.

Este foarte posibil ca, într-un viitor deloc îndepărtat, perspectiva urmașilor noștri să simplifice istoria până într-acolo încât să ajungă la concluzia (justă, în opinia mea) că ceea ce noi numim azi cele două războaie mondiale n-au reprezentat decât un lung, ramificat, etapizat, dar unic conflict al secolului XX, unul care a debutat cu asasinarea prințului moștenitor Franz Ferdinand la Sarajevo (28 iunie 1914) și s-a încheiat cu bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki (6 și 9 august 1945) – cu mențiunea că și aici, începutul și finalul, ca în toate istoriile umane, sunt relative. 

Noul război de 30 de ani, dar la scară ideologică

Europa a mai cunoscut un război de 30 de ani, care, între 1618 și 1648, a prins în furia lui toate puterile și spațiile acelui moment, din Norvegia până pe coasta croată și din Portugalia până în Transilvania. Acel prim conflict de 30 de ani a avut un temei religios. În cel de-al doilea război de 30 de ani, cel din secolul XX, nu religia a contat, ci ideologiile. De la naționalismul inerent tuturor armatelor prinse în 1914-1918 s-a ajuns, în doar două decenii, la o alambicată confruntare între democrații și totalitarisme de dreapta și de stânga, un vals funest în care liberalismul, socialismul, comunismul, fascismul și nazismul – toate pe un ferment de naționalism care n-a dispărut niciodată – au desfigurat lumea aparent imobilă din acel belle époque propriu anului 1900.

Criza economică mondială din 1929-1933 a contribuit major la întreținerea conflictului izbucnit în 1914. Acea criză a dat impuls comunismului european (v. partidele din Franța, Italia, Germania sau istoria partidului comunist din România, în care efectiv grevele acelei perioade, precum Grivița – februarie 1933, sau personaje gen Gheorghe Gheorghiu-Dej au furnizat coloana vertebrală pentru viitoarea identitate) și, fără îndoială, aceeași criză a facilitat ecoul în creștere, în Italia și în Germania, al unor populiști antisistem și antiliberali precum Benito Mussolini sau Adolf Hitler. 

Nu tulburările civile au dus, în Germania primilor ani ’30, la prăbușirea republicii de la Weimar, ci tocmai criza economică și inflația care se aflau în spatele acelor tulburări civile, dublate apoi de promisiunile de revanșă ale unei pături militare din generația lui Hitler sau H. Goering. 

În cazul românesc, atât comunismul incipient, cât și legionarismul au beneficiat din plin (și fără să-și dea seama) de acea criză. În toate țările europene, socialismul dezvoltat în timp de prosperitate duce la modernizare și la dezvoltarea unei identități de breaslă; în schimb, socialismul în timp de criză dezvoltă excrescențe radicale, precum comunismul sau fascismul. La fel conservatorismul: în timp de prosperitate, apără identitatea și ordinea; dar, în timp de criză, alunecă lesne spre totalitarisme rasiste sau teocratice (precum legionarismul la noi).

Așadar, criza economică mondială dintre cele două războaie a fost chiar liantul lor. Confruntarea ulterioară dintre ideologiile concurente și-a tras seva distructivă din acea criză în care clasa mijlocie a lumii occidentale a pierdut masiv – de aici meritul președintelui american F.D. Roosevelt de lansare, în 1933, a beneficului program New Deal.

Și, în fine, un alt aspect: criza economică din lumea occidentală a legitimat, prin ricoșeu, politica economică a regimului stalinist din URSS. Desigur că, pe termen lung, era inevitabil ca ideologia comunistă să se dovedească drept ceea ce este: o utopie falimentară. Dar, pe termen scurt, în contextul tulbure din anii ’30 în spațiile pieței libere, sistemul de gulag economic al Uniunii Sovietice a părut o alternativă credibilă.

Forța dreptului chiar are nevoie de trupe de intervenție

Cel de Al Doilea Război Mondial a plecat de la periferia celor două imperii europene, ambele în construcție: Polonia, aflată pe linia de contact dintre Reich-ul german și URSS, nu avea cum să scape indemnă. 

Dar începutul era făcut (încă un semn că Marele Război nu s-a încheiat în 1918): în 1931-1932, Japonia invada Manciuria chinezească; în 1935, Germania hitlerizată denunța Tratatul de la Versailles (și reintroducea serviciul militar obligatoriu), în timp ce Italia negocia cu Franța un partaj al Africii de Nord (în urma căruia va apărea colonia italiană a Tripolitaniei și Cirenaicăi, adică Libia de azi). 

În 1936 începea războiul civil spaniol – care avea să fie un fel de repetiție generală pentru tot ce va urma. Pe 1 octombrie 1936, generalul Francisco Franco prelua conducerea guvernului naționalist spaniol, iar pe 25 octombrie, Germania lui Hitler trimitea în Spania Legiunea „Condor” (trupe aeriene și terestre) în sprijinul lui Franco. Această mutare avea să atragă toate forțele străine ce aveau să lupte acolo.

În acei ani ’30 de aparentă pace globală a ieșit la iveală un adevăr trist: forța dreptului este mai ales o convenție de principii și nu se susține prin ea însăși. În lipsa unei armate gata de intervenție, forța dreptului (tratate, convenții, legi etc.) va fi inevitabil subminată de dreptul forței, adică de armata cea mai puternică. În august 1936, unul dintre personajele cele mai credibile (și mai experimentate) ale sistemului de la Versailles și ale Ligii Națiunilor, adică ministrul român Nicolae Titulescu, a fost demis de către Regele Carol al II-lea, gest interpretat, în Occident, ca unul favorabil Germaniei și Italiei.

Hitler și Mussolini, la München, în anul 1937
Hitler și Mussolini, la München, în anul 1937

În 1938, Hitler impune Europei faptul împlinit al Anschluss-ului (în martie, alipirea Austriei la Marele Reich), apoi, în septembrie, acordul de la München reflectă nu numai începutul dezmembrării sistemului de la Versailles (aici, prin granițele Cehoslovaciei, stat care va dispărea de facto în martie 1939), ci mai ales cedarea democrațiilor (Franța și Marea Britanie) în fața totalitarismului (Germania și Italia). Actul de la München rămâne până azi un memento: cedarea de azi duce la sacrificii mai mari mâine.

Alianța dictaturilor, pe malul unor râuri

Cel de Al Doilea Război Mondial a fost facilitat – și în bună parte grăbit – de pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), prin al cărui protocol secret Germania lua Lituania în sfera sa, iar Finlanda, Estonia, Letonia și Basarabia intrau în sfera sovietică; Polonia era împărțită între Stalin (la Est) și Hitler (la Vest), de la Nord spre Sud, pe linia râurilor Narew – Vistula – San. 

Această alianță germano-sovietică a funcționat vreme de doi ani, cu rezultate dramatice pentru restul Europei. Din păcate, secretul protocolului... secret a fost bine păstrat, astfel încât mediul diplomatic a fost în ceață, la fel cum erau și partidele comuniste ale Occidentului, care s-au trezit aliate cu inamicul de până mai ieri. Iar situația cu adevărat critică avea să marcheze viitorul statelor (cele care mai dăinuiau) din centrul și estul Europei: ele au trebuit să aleagă între două totalitarisme și doi dictatori; rămasă, în iunie 1940, cum se va vedea, fără sprijinul „partenerului strategic” Franța, România a fost una dintre ele.

(...)

Fragmentul face parte din textul cu același nume publicat în numărul 280 al revistei „Historia” (revista:280), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum
Cumpără acum

FOTO DESCHIDERE: Getty Images - fotografii suprapuse digital cu clădirea Parlamentului german realizate la o distanță de câteva decenii. Prima fotografie este făcută la puțin timp după încheierea războiului în Europa. Cea de-a doua este realizată în zilele noastre.