Punctul de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial, în Historia de februarie

Eșecul Operaţiunii „Taifun“ de cucerire a Moscovei în primul an de război a redus considerabil șansele Germaniei de a câștiga războiul în Est și A Doua Conflagraţie Mondială, fiind într-adevăr punctul de cotitură al războiului. Care a fost organizarea forțelor germane și a celor sovietice, cum s-au desfășurat asalturile și de ce au reușit Moscova să reziste? Aflați în dosarul de februarie.
Pentru o incursiune în istoria de peste ocean, nu ratați grupajul despre insulele Caraibe, descoperite de spanioli în secolul al XV-lea, dominate și exploatate de diverse puteri coloniale și devenite independente, cele mai multe dintre ele, de-abia în a doua jumătate a secolului XX. 
Revista este de astăzi la chioșcuri, dar o puteți găsi și mai aproape, în format digital, la doar câteva clickuri distanță, pe platforma paydemic.

Pe 6 septembrie 1941, Hitler a emis Directiva nr. 35 în care se prevedea că Wehrmachtul va trece la ofensivă pe toate cele trei direcţii strategice, în scopul nimicirii forţelor sovietice și cuceririi Crimeei, Harkovului și Leningradului. În partea de nord a frontului, Armatele 16 și 18 germane din cadrul Heeresgruppe Nord (Grupul de Armate Nord) urmau să atace din regiunea Șudovo spre Tihvin în scopul tăierii legăturii dintre Leningrad și Moscova și apoi să realizeze joncţiunea cu forţele finlandeze de-a lungul râului Svir în Karelia. 

Pregătirile pentru noua ofensivă au început pe 16 septembrie 1941, când mareșalul Fedor von Bock, comandantul Heeresgruppe Mitte și executantul principal al operaţiunii, a elaborat propria concepţie operativă pentru cucerirea Moscovei. În data de 19 septembrie, noua ofensivă a primit denumirea codificată „Taifun“. În faţa trupelor germane se aflau trei fronturi sovietice care apărau un front cu o lăţime de aproximativ 800 de kilometri. Pe axa de înaintare spre Moscova se aflau 12 armate aparţinând Fronturilor de Vest și Frontului de Rezervă. 

Cele trei fronturi nu beneficiau de structură de comandă unificată și, în plus, nu dispuneau de rezerve mobile din unităţi de tancuri sau de arme întrunite care să intervină, prin contraatacuri, pentru închiderea breșelor executate de germani în dispozitivul propriu. 

După o noapte ploioasă, forţele lui Guderian încep ofensiva pe 30 septembrie, la orele 6.35, cu două zile înainte de celelalte forţe participante, cu o scurtă pregătire de foc de artilerie asupra poziţiilor deţinute de Divizia 283 Pușcași de lângă localitatea Essman, urmată de atacuri ale bombardierelor în picaj Ju-87 Stuka asupra artileriei sovietice. 

Generalul rus Ermakov a apreciat incorect magnitudinea asaltului german, considerând-o o simplă diversiune… Cum s-au desfășurat contraatacurile și când a ajuns Stalin să se panicheze? Aflați în paginile dosarului de luna aceasta.

Un respiro cultural, la Opera Garnier din Paris

După incursiunea intensă pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, o să vă prindă bine o plimbare relaxată în inima Parisului, mai exact în cel de-al nouălea arrondissement, unde se află o impresionantă realizare arhitectonică a secolului al XIX-lea: Palatul Garnier. 

Istoria Palatului începe ca o scenă de film. Pe 14 ianuarie 1858, trăsura împăratului Napoleon al III-lea și a soţiei sale, împărăteasa Eugénie, a oprit în faţa Operei, clădire ce se afla atunci pe strada Le Peletier. Un atac cu trei bombe planificat de un revoluţionar italian, Orsini, a creat haos și a produs victime: chiar dacă atacul în sine a eșuat și familia imperială nu a fost afectată în niciun fel, opt oameni au fost uciși, iar 150, răniţi. Urmarea directă a atentatului a fost decizia de construire a unei noi opere, într-un spaţiu public mai deschis, care să asigure o securitate mai bună decât pe străduţele înguste. 

Pe 5 ianuarie 1875, noua operă era inaugurată de către mareșalul Patrice de MacMahon, președinte al Republicii. Nicio altă operă din lume nu dăruise publicului un spaţiu interior atât de generos: 11.000 de m2 de foaiere, scări monumentale și coridoare. Și astăzi Palatul Garnier este cel mai mare teatru liric din lume, deși capacitatea sălii mari – 2.156 de locuri la inaugurare și 2.100 astăzi – este foarte mică prin comparaţie cu suprafaţa interioară a palatului. 

O excursie în istoria Caraibelor

Grupajul „Caraibele. Dincolo de plaje, piraţi și paradisuri fiscale” este lectura perfectă pentru final de iarnă, când începe să ne zboare gândul la plaje, soare și vacanță. Dacă aveați doar o idee vagă despre istoria și geografia acestor insule, acum aveți ocazia să vă rafinați și împrospătați cunoștințele. Cele 30 de pagini abundă în fotografii, hărți și informații inedite despre mozaicul etnic, colonizatorii, sferele de influență și celebritățile născute în această zonă.

Știați că…

– Puerto Rico, a patra insulă din Caraibe, nu a fost niciodată independentă? Mai întâi a fost stăpânită de spanioli. Apoi, din 1898, americanii au exploatat-o, pentru că reprezenta un pământ fertil pentru cultivarea trestiei de zahăr, cafelei și tutunului, dar și un amplasament strategic ideal pentru protejarea coastei Atlanticului. 

– Caraibele totalizează aproximativ 7.000 de insule, insuliţe și bancuri de nisip, toate aparţinând unui total de 28 de state? Evident, plajele se află la loc de cinste, numai insula Antigua (parte a statului Antigua&Barbuda) având 365, adică una pentru fiecare zi a anului, la o suprafaţă de numai 281 de kilometri pătraţi. 

– În 1494, la Tordesillas, s-au împărțit sferele de influență în Caraibe, între Spania și Portugalia?

Mai multe detalii nu vă împărtășim, ca să nu stricăm surpriza răsfoirii noului număr din Historia, care ajunge astăzi la chioșcuri. Celor care preferă cititul digital le reamintim că revista se găsește pe platforma paydemic. 

Lectură plăcută!