Pulbere și pudră în Primul Război Mondial pe frontul românesc

Anul 1916. Echilibrul de forțe dintre Antanta și Puterile Centrale pare imposibil de rupt și armatele sunt puse să se masacreze reciproc pentru câștiguri limitate de teren. Era nevoie de o forță militară care să atace pe un alt front, acolo unde încă nu erau fortificații de campanie dispuse pe mai multe linii. Ambele tabere au sesizat că România poate să fie mica putere care să dea marea lovitură și au făcut multe promisiuni în care erau oferite teritoriile locuite de români în cealaltă alianță.

Diplomația Antantei a fost mai convingătoare și armata a fost trimisă să treacă Munții Carpați în Transilvania, forțele austro-ungare fiind insuficiente pentru acoperirea noului front. Inamicul părea să cedeze pe întreaga linie și victoria facilă umplea de bucurie inimile patrioților din cârciumile capitalei.

Situația a devenit una extrem de neplăcută după ce Berlinul a decis să facă totul pentru înfrângerea statului trădător și divizii întregi au fost extrase din dispozitivul defensiv pentru a forma o nouă armată. Trupele victorioase au simțit imediat ce înseamnă războiul modern, dus științific și metodic. Au fost obligate să se retragă sub focul tunurilor grele și chiar linia defensivă din Carpați era greu de menținut.

Au fost încercate manevre de învăluire cu trupe specializate, dar asaltul n-a dat rezultatele așteptate și atunci s-a revenit la stilul clasic al tocării tranșeelor cu ajutorul artileriei. Infanteria răbda cu stoicism bombardamentul îndelungat și apoi respingea cu focul armelor ușoare și la baionetă asaltatorii. Procedeul era reluat până când trupele cu rândurile rărite erau obligate să cedeze teren.

Metoda a fost aplicată în fiecare trecătoare și nu s-a făcut economie de proiectile. Militarii români erau impresionați de cantitățile de muniție disponibile în tabăra inamică și erau șocante efectele produse de mortierele germane de calibrul 210 mm și de piesele de calibrul 305 mm ale austro-ungarilor, Balaurul fiind porecla dată de cei ce-i auzeau mugetul cumplit. Apărarea a cedat până la urmă pe Jiu și întregul dispozitiv de luptă a trebuit să fie repliat treptat spre sudul Moldovei.

Istoricii au căutat vinovați pentru înfrângerea din toamna anului 1916 și s-a spus că dotarea a fost precară, cu prea puține mitraliere, tunuri de calibre mai mari și nici cu munițiile nu se stătea prea bine. Soldații nu prea aveau antrenament pentru că se exagerase cu mobilizarea recruților din dorința de a avea efective numeroase pentru acoperirea lungilor linii de front. Lipsa de coordonare a aliaților din Antanta și comportamentul duplicitar al conducătorilor ruși au devenit alte două cauze generatoare de înfrângere.

Totuși, s-ar putea ca un alt fenomen să fie vinovat de prăbușirea dispozitivului de luptă în mod rapid, de s-a ajuns să se discute acum despre un adevărat blitzkrieg desfășurat în toamna anului 1916 pe meleagurile românești. Infanteria stătea în tranșeele înghețate și putea să respingă orice mișcare a forțelor inamice cu efective limitate din punct de vedere numeric. Dacă timpul permitea și terenul era corect ales pentru a valorifica razanța armamentului portativ, nici măcar valurile de infanteriști nu puteau trece de fortificațiile de campanie mai mult decât modeste în raport cu cele de pe Frontul de Vest.

Orice unitate poate să fie capabilă de sacrificii uimitoare din motive de patriotism, fanatism religios sau politic și datorită antrenamentului, dar moralul se poate risipi ca un fum atunci când adversarul apelează din belșug la artilerie și germanii nu făceau economie pe Defileul Oltului pentru a ajunge la Curtea de Argeș și apoi spre București.

Soldații și ofițerii au reușit să țină piept regimentelor superior antrenate, dar așteptau să audă glasul propriilor tunuri, cele ce ar fi tăiat din elanul asaltatorilor chiar și dacă erau inferioare prin puterea proiectilelor. Germanii trăgeau o adevărată ploaie de obuze și orice mișcare atrăgea un torent de foc, instrumentele optice permițând observarea detaliilor câmpului de bătălie.

Unitățile sfărâmate au început replierea și au trecut pe lângă Mănăstirea Cornetu, cea avariată de explozii. Abia acum au putut militarii să înțeleagă de ce și-au pierdut camarazii și au fost obligați să se recunoască înfrânți. Erau aduse în preajmă câteva tunuri, dar servanții parcă nu se aflau în vreme de război și pe front. Era ora zece dimineața și gurile de foc tăceau.

Oare de ce era această situație? Ofițerii nu aveau muniție suficientă și așteptau apropierea vrășmașului pentru a vedea mai bine țintele? Așteptau întăriri de la sud sau nu aveau ordin de deschidere a focului? Nu trăgeau pentru a menține camuflarea armelor până în ultimul moment și astfel să realizeze surprinderea unui inamic ce se credea victorios? Exista o altă explicație pentru muțenia artileriei și moralul trupei de infanterie a scăzut pe fondul creșterii urii împotriva servanților ce stăteau liniștiți la adăpostul baionetelor.

Sabin Coifan făcea parte din Regimentul 57 infanterie ce se remarcase sub comanda generalului Dragalina, dar unitatea a fost trimisă drept întărire pe Valea Oltului și la 21 octombrie 1916 încerca să facă față presiunii germane când a observat cele câteva tunuri ce stăteau tăcute în satul Călinești. Omul ce văzuse moartea cu ochii de nenumărate ori a rămas șocat de ceea ce se petrecea la artilerie. Ofițerii își urmau tabieturile din timp de pace și începeau dimineața cu ceva plăcut din punct de vedere culinar, dar nu aceasta era problema gravă.

Cadrele de conducere se aranjau în oglindă și se pudrau precum doamnele de la curte. Infanteria era tocată și comandanții de tunuri se făceau frumoși de parcă urmau să cucerească femei din înalta societate. Nu se precizează calibrul pieselor de artilerie, dar debitul celor de 75 mm ar fi tăiat din elanul soldaților germani ce știau că spărturile metalice și schijele din piatră sau lemn provocau răni cumplite și greu de vindecat. Rănile de glonț erau ușoare în comparație cu rupturile de mușchi produse de bucățile colțuroase.

Dacă inițial au fost folosite proiectile încărcate cu pulberi de tip vechi, sosirea celor franceze umplute cu melinită a început să aducă un miros de Front de Vest. Aliații livrau tehnică nouă și nu glumeau la capitolul calitate. Sublocotenentul Coifan n-a putut să dea ordine unor ofițeri superiori în ierarhie și din altă armă și astfel infanteria a continuat să se topească sub focul artileriei inamice și apărarea pe Valea Oltului a cedat în fața Corpului Alpin bavarez. Caracterul poate să fie mai important decât puterea armelor.

Astfel de comportamente la scară mică au dus la un slab randament al gurilor de foc și au favorizat ofensiva trupelor celor patru imperii ce asaltau România pe un front de circa 1.200 km. Armament a fost, dar totul depinde de modul în care este utilizat de către trupe. Calitatea multor ofițeri a lăsat de dorit în momentul în care au început ostilitățile, dar pudrarea în oglindă precum doamnele a fost prea mult.

Totuși, strategia are reguli ciudate și deplasarea unui singur tun de pe un front definit drept important schimba întregul echilibru de forțe. Un proiectil tras în România mărea decalajul dintre cele două tabere, dar este greu astăzi să se mai facă niște calcule statistice ce sunt plictisitoare și dacă sunt făcute cu ajutorul computerelor.

_{Foto sus: Artilerie romanească în drum spre front, în timpul Primului Război Mondial (sursa: Gogu Negulesco, „Rumania's sacrifice”, New York Century Co, 1918)}