Propagandă împotriva puterii: Oliver Stone şi Michael Moore

Atunci când regizorul ţine cu tot dinadinsul să convingă lumea de adevărurile în care crede, filmul pe care îl realizează poate fi un foarte eficient mijloc de propagandă pentru guvern sau împotriva lui;fie că e vorba de un film de ficţiune, fie de unul documentar. Aceasta, în condiţiile în care regizorul are talentul şi înverşunările unui Oliver Stone sau Michael Moore. Despre propaganda prin film (şi despre cei doi regizori recompensaţi cu Oscar sau Palme d’Or), în cele ce urmează...

Gala premiilor Oscar din 21 februarie 1941 – înainte, aşadar, de atacul japonez din 7 decembrie 1941 – a înregistrat o premieră;şi ce premieră:pentru prima dată în istoria evenimentului, într-un discurs de şase minute, în direct de la Casa Albă, preşedintele Franklin Roosevelt a felicitat Hollywoodul pentru spiritul cetăţenesc din filmele sale.

Când cineaştii americani serveau puterea

Conjuncţia de interese dintre Washington şi Hollywood funcţiona perfect în acea perioadă, în baza unei tradiţii începute în 1917, odată cu intrarea Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial.

A părut, aşadar, firesc ca după momentul Pearl Harbour (acel fatidic 7 decembrie) la Hollywood să se organizeze un Comitet pentru activităţi de război al industriei de film, în timp ce tot pe coasta de vest a SUA, Lowell Mellet, trimisul preşedintelui, înfiinţa un Birou de cinema, care va fi imediat integrat în puternicul Oficiu pentru informaţii de război (Office of War Information-OWI) condus de Elmer Davis.

Davis considera că mijlocul cel mai potrivit pentru a inocula publicului ideile propagandei guvernamentale îl reprezenta filmul de divertisment dirijat pe teme şi mesaje bine gândite în sprijinul efortului naţional de război. Aşa s-a întâmplat cu un număr mare de producţii hollywoodiene din timpul războiului, dintre care unele premiate cu Oscar. Mai mult:Oficiul pentru informaţii de război a editat în vara lui 1942 un Manual de informaţii guvernamentale pentru industria filmului, care arăta studiourilor cum pot să răspundă nevoilor propagandei oficiale de stat.

Odată declanşat Războiul Rece, vădit afectat şi chiar intimidat de „vânătoarea de vrăjitoare”, de legile anti-trust din 1948 şi de perspectiva concurenţei televiziunii, Hollywoodul s-a implicat pe scară largă în contraofensiva propagandistică americană anticomunistă şi antisovietică ale administraţiilor Truman şi Eisenhower. Duşmanul ideologic comunist dinlăuntrul graniţelor americane – the enemy within – a fost demascat, diabolizat şi stigmatizat prin filme de spionaj, care exploatau tema complotului subversiv comunist, în acord cu trendul politic de la Washington.

John Wayne şi intervenţia americană în Vietnam

Apoi, la mijlocul anilor ’60, o notabilă intervenţie hollywoodiană în sprijinul intervenţiei militare a SUA în Vietnam decisă de administraţiile Johnson şi Nixon a venit prin contribuţia nemijlocită a legendarului John Wayne. Acesta, în 1968, a produs, coregizat şi jucat în filmul „Beretele Verzi” – o transparentă argumentaţie în favoarea luptei anticomuniste americane în Indochina.

În mod similar, primele două filme din seria „Rambo” (din 1982 şi 1985) au urmărit exorcizarea traumelor lăsate de Războiul din Vietnam asupra conştiinţelor americane, traume exacerbate şi prin filmele anti-război independente, produse anterior de Jane Fonda („Coming Home” – Întoarcerea acasă) sau Michael Cimino („The Deer Hunter” – Vânătorul de cerbi). Rambo şi-a continuat misiunea propagandistică şi în cel de-al treilea film din serie, tot anti-sovietic, dar cu acţiunea plasată în Afganistanul ocupat de Armata Roşie, peliculă devenită jenantă şi total incorectă politic după 11 septembrie 2001, când aliaţii mujahedini din 1988 deveniseră duşmanii de moarte ai Americii.

În toată îndelungata istorie a obedienţelor propagandistice ale Hollywoodului faţă de puterea de la Washington, rămâne totuşi emblematică benigna parodie „Wag the Dogs” (Înscenarea), produsă în 1997 – înainte de izbucnirea scandalului Clinton-Lewinski – cu Robert de Niro şi Dustin Hoffman, despre cum poate Hollywoodul să însceneze un război fictiv la comanda Casei Albe.

Lucrurile încep să se schimbe

Imediat după venirea la putere a democratului Barrack Obama, Hollywoodul a produs, în 2010, filmul „Green Zone” (Zona verde), cu Matt Damon. Pelicula – care afirmă deschis inexistenţa armelor de nimicire în masă ale lui Saddam Hussein – ar fi fost imposibil de realizat în timpul preşedinţiei lui George W. Bush.

Dar până la administraţia Obama, în continuarea atitudinii declarat anti-putere iniţiate de Jane Fonda în anii ’70, regizorul Oliver Stone a început să atace, în anii ’80, subiecte sensibile pentru coarda patriotismului american şi apoi să susţină deschis personaje politice antipatice Casei Albe. La rândul său, în anii 2000, în plină administraţie Bush-junior, Michael Moore l-a atacat pe preşedintele în funcţie chiar înaintea scrutinului pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial. Mai mult şi mai lipsit de echivoc faţă de alţi cineaşti americani, regizorii Oliver Stone şi Michael Moore – ambii cu simpatii democrate, de stânga – continuă să facă şi astăzi o pertinentă propagandă împotriva puterii de la Washington.

Oliver Stone, un regizor hotărât de stânga

Oliver Stone este unul dintre acei regizori şi scenarişti americani care vrea cu orice preţ să convingă publicul filmelor sale în sensul opţiunilor şi convingerilor sale politice şi istorice. Aceasta, printr-un stil regizoral uneori şocant, care combină diferite formate cinematografice (alb-negru şi color, animaţie, filmări din mână, imagini aeriene ameţitoare).

Experienţa sa în războiul din Vietnama fost transpusă în filme cu mesaje şi secvenţe dure antirăzboinice, care evidenţiază efectele psihice dramatice asupra soldaţilor (a se vedea „Plutonul”, în 1986, cu Charlie Sheen şi Willem Dafoe, sau „Născut pe 4 iulie”, în 1989, cu Tom Cruise). Viziunea sa controversată privind implicarea guvernului SUA în asasinarea preşedintelui John F. Kennedy a fost şi ea transpusă în filmul „JFK”, din 1991, cu Kevin Costner;pelicula alimentează consistent şi credibil oceanul de teorii ale conspiraţiei pe această temă.

Tot antiguvernamental şi anti-establishment, dar de o violenţă explicită, a fost şi filmul „Născuţi asasini”, din 1994, cu Woody Harrelson, în timp ce pelicula „Nixon”, din 1995, cu Anthony Hopkins în rolul titular, a construit un portret deloc eroic al preşedintelui american care abuza adesea de whisky. Mult mai vehement în atitudine este filmul „W”, cu Josh Brolin în rolul principal, care a fost turnat şi lansat cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale americane din 2008 şi care atacă direct cariera politică şi viaţa preşedintelui republican George W. Bush, de altfel coleg de generaţie cu Stone.

Pelicule care şochează

Explicit propagandistice sunt şi filmele documentare ale lui Oliver Stone. În 2003, Stone a realizat pentru canalul de televiziune HBO, în seria America Undercover, controversatul documentar „Persona non grata”, despre conflictul israeliano-palestinian, şi tot în acelaşi an a turnat un film laudativ la adresa lui Fidel Castro, intitulat „Comandante”. Pentru a schimba percepţia oamenilor despre revoluţia lui Bolivar şi despre preşedintele venezuelean Hugo Chavez – perceput pe plan internaţional drept un tip dur, un bufon sau un clovn –, Oliver Stone a realizat în 2009 documentarul „South of the Border”, implicându-se direct în promovarea acestuia în Europa şi în America de Sud, dar fără a obţine un rating prea mare nici măcar în Venezuela.

Ziarul britanic „The Guardian” l-a calificat pe Stone drept unul dintre cei mai hotărâţi oameni de stânga din epicentrul lumii hollywoodiene. Prin personalitatea sa puternică, dar şi atât de dificilă, creând opere care intrigă şi şochează, Oliver Stone „contrazice vehement imaginea pe care cinematograful a construit-o de-a lungul timpului despre virtuţile societăţii americane, cea mai bună dintre lumile posibile”, aşa cum subliniază criticul de film Cristina Corciovescu.

Cine e Oliver Stone

Oliver Stone – născut pe 15 septembrie 1946, la New York – provine dintr-o familie mixtă din punct de vedere religios şi etnic;tatăl, evreu american, iar mama, franţuzoaică catolică. Oliver a frecventat în mai multe rânduri cursurile universităţii Yale, întrerupte în 1967 pentru un stagiu de 15 luni în Vietnam;în 1968, Stone a primit distincţia „Purple Heart”, ceea ce oferă o credibilitate aparte filmelor pe care le va realiza mai târziu. În 1971 a absolvit şcoala de film a Universităţii din New York, unul din mentorii săi fiind marele regizor Martin Scorsese. A obţinut trei premii Oscar:pentru scenariu original în 1978 („Midnight Express”) şi pentru cea mai bună regie în 1986 („Platoon”) şi în 1989 („Born on the Fourth of July”). Alte filme remarcabile sunt:„JFK”, „Wall Street”, „Natural Born Killers”, „The Doors”, „Alexander”, la care se adaugă un număr de filme documentare controversate precum:„America Undercover:Persona Non Grata”, „Comandante”, „Looking for Fidel”, „South of the Border”. L-a sprijinit activ pe Barrack Obama în campania sa din 2008. În ianuarie 2008, regizorul a luat atitudine publică împotriva a ceeea ce el a numit„intervenţia paramilitară americană în războiul drogurilor din Columbia”, susţinându-l deschis pe dictatorul venezuelean Hugo Chavez şi afirmând despre gherilele columbiene FARC că ar fi o armată de ţărani asemănătoare celei mexicane a lui Zappata.

Michael Moore, rebel pe toate fronturile

Filmele documentare scrise şi regizate de Michael Moore se înscriu pe linia celor realizate în anii ’30 de Leni Riefenstahl şi urmate, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, de peliculele lui Franck Capra din seria „Why We Fight” (De ce luptăm).

Sunt filme de montaj, care transmit un mesaj politic anume, în scopul evident al influenţării atitudinilor celor care privesc respectivele producţii cinematografice;producţii care au stârnit, evident, numeroase controverse. Cele mai aprinse discuţii le-a generat filmul din 2004 al lui Moore, „Farenheit 9/11”, dat fiind subiectul extrem de fierbinte şi atacul propagandistic vehement. Michael Moore susţinea în film teza că preşedintele George W. Bush, în scopul obţinerii unor uriaşe profituri petroliere pentru el şi cei apropiaţi familiei sale, a folosit atacurile teroriste din 11 septembrie drept pretext pentru a declanşa războaie nejustificate în Afganistan şi Irak, în complicitate cu familia regală saudită şi chiar cu Ben Laden, dar şi pentru a putea promova legea PATRIOT Act, care-i facilita victoria în cel de-al doilea mandat prezidenţial.

Dr. Kelton Rhoads, cercetător specializat în psihologia persuasiunii, a identificat în „Farenheit 9/11” utilizarea mai multor tehnici clasice de propagandă, adaptate însă discursului cinematografic contemporan:omisiuni intenţionate de imagini sau informaţii, contextualizări tendenţioase ale faptelor, lanţuri de asocieri de persoane insinuant acuzatoare, acuzaţii cinice, statistici înşelătoare, mărturii selectate. Analistul politic şi cercetătorul american Dave Kopela indentificat încă din iulie 2004 – adică la scurt timp după lasarea filmului – nu mai puţin de 59 de induceri în eroare în „Farenheit 9/11”, pe care le-a postat pe Internet şi le-a prezentat în filmul „FarenHYPE 9/11”. Rezultă de aici că Moore este un foarte abil manipulator al informaţiei în scopul susţinerii partizane a unei idei preconcepute.Aceste demonstraţii factuale – la rândul lor discutabile – împreună cu faptul că difuzarea filmului în Orientul Mijlociu a fost sprijinită de Hezbollah au fost folosite în campaniile (comandate sau nu de Casa Albă) de contracarare a propagandei anti-Bush practicate deschis de Michael Moore.

„Un înflăcărat populism de stânga”

Deşi regizorul Michael Moore respinge eticheta de activist politic, toate filmele, cărţile, apariţiile publice exprimă poziţiile sale politice;şi toate afirmă, potrivit Associated Press, „un înflăcărat populism de stânga”.

În 2005, după scandalul provocat de „Farenheit 9/11” şi după ce a obţinut Palme d’Or la Cannes, Moore a reuşit să fie nominalizat printre cele mai influente 100 de personalităţi din lume – ceea ce demonstrează eficacitatea persuasivă a filmelor sale. În istoria propagandei, Michael Moore acoperă o epocă (2000-2010) şi un gen (documentarul de lung metraj) printr-un discurs propagandistic asumat, la fel ca şi prin natura ideilor sale spectaculos-populiste, dar plauzibil înfăţişate. Deşi filmul „Farenheit 9/11” a avut un mare succes de public, iar Moore a fost mult lăudat îndeosebi de criticii şi publicul european care se opuneau sau antipatizau deschis politica războinică a lui George W. Bush, acest remarcabil produs de propagandă nu a reuşit să încline balanţa alegerilor prezindenţiale americane din noiembrie 2004 în favoarea candidatului democrat John Kerry;şi nici nu a convins asupra teoriilor sale decât pe acei americani sau ne-americani care erau deja înclinaţi să o facă.

Cine e Michael Moore

Născut pe 23 aprilie 1954 într-o familie americană de muncitori înstăriţi ai uzinelor General Motors din Flint, Michigan, Michael Moore a avut drept reper un unchi cu un bogat trecut de luptă sindicalistă. A urmat o şcoală catolică privată, a abandonat după un an Universitatea din Michigan-Flint, pentru a lucra în uzina Buick, iar apoi în diverse redacţii de ziare liberale locale. Câştigând procesul de concediere ilegală intentat ziarului „Mother Jones”, Moore a obţinut 58.000 dolari;şi din aceşti bani şi-a finanţat, în 1998, producţia primului său film documentar „Roger and Me”, despre viaţa în Flint, Michigan, după ce General Motors şi-a mutat uzinele în Mexic. A urmat o serie de filme documentare de lung metraj, purtând marca atitudinii vădit partizane şi personale a lui Michael Moore:„Bowling for Columbine”(2002) – referitor la portul de arme în Statele Unite ale Americii, „Fahrenheit 9/11”(2004) – film anti-Bush despre evenimentele post 11 septembrie 2001, pentru care a obţinut Palme d’Orla Festivalul de film de la Cannes, „Sicko”(2007) – peliculă care a criticat sistemul american de sănătate şi industria farmaceutică şi, în fine, „Capitalism:A Love Story”(2009) – reflectând punctul de vedere al lui Moore privind criza financiară şi economia americană din perioada de tranziţie de la administraţia Bush la administraţia Obama.

În aprilie 2008, Moore l-a susţinut pe Barrack Obama în cursa pentru nominalizarea democrată la alegerile prezidenţiale împotriva lui Hillary Clinton, iar în decembrie 2010 l-a sprijinit public pe controversatul Julian Assange, fondatorul Wikileaks, aflat în custodie britanică. Din 1990, Moore este căsătorit cu producătoarea Kathleen Glynn şi locuieşte în Traverse City, Michigan.