Prizonierii, eroii uitaţi. Evadările unui ofiţer român din lagărele nemţeşti
Firul poveştilor de călătorie din Marele Război ajunge astăzi la un nou episod, cel al unui ofiţer român căzut prizonier la germani în cumplita toamnă a anului 1916. Înainte de a trece la prezentarea istoriei acestuia, vrem să aducem în discuţie câteva aspecte privind condiţia prizonierilor – victime şi eroi nerecunoscuţi de contemporanii lor.
Prizonieratul, ca stare de fapt, a fost o experienţă traumatizantă pentru românii care au trecut prin această situaţie, iar soldaţii altor armate, în situaţii similare, au cunoscut aceeaşi cumplită dramă. De departe, aşa cum rezultă din analizele istoricilor, militarii armatelor din estul Europei au avut soarta cea mai grea. Români, sârbi, ruşi, toţi s-au bucurat nediferenţiat de un tratament nepotrivit în vremea prizonieratului, iar foarte mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa din cauza subnutriţiei, frigului, durităţii condiţiilor create de către autorităţile germane şi austro-ungare. De altfel, după război, o comisie neutră avea să constate că Puterile Centrale încălcaseră, prin tratamentul aplicat captivilor, prevederile convenţiei de la Haga din 1907 privind prizonierii. Criza alimentară a finalului Marelui Război, generată de lipsa forţei de muncă în spaţiul german şi austro-ungar, a fost probabil cauza care a avut cel mai semnificativ impact asupra soartei prizonierilor – aceste state nu-şi mai puteau hrăni proprii cetăţeni, dar să mai ofere hrană şi pentru alte zeci sau sute de mii de soldaţi inamici captivi.
Prizonierii de război englezi şi francezi au avut o soartă mai bună, ei bucurându-se de mici avantaje precum pachete primite de acasă, dar şi de un alt tip de tratament. Explicaţia este că acestora li s-a acordat o clauză de reciprocitate. Existau şi destui soldaţi germani prizonieri la francezi. Relevantă pentru aceste afirmaţii este o statistică a unui autor francez, la care ne vom referi în continuare, care afirmă că, deşi numărul soldaţilor belgieni prizonieri la germani era egal cu cel al românilor, numărul captivilor belgieni decedaţi în intervalul 1914-1918 a fost egal cu cel al militarilor români decedaţi în Alsacia şi Lorena în... patru luni, 2000 de oameni!! În martie 1918, Comitetul Internaţional de la Crucea Roşie şi Ambasada Spaniei (stat neutru) la Berlin au făcut o anchetă pentru a vedea de ce, în rândul prizonierilor români, s-a înregistrat un număr uriaş de decese. Explicaţia autorităţilor germane a fost una stupefiantă:aceştia erau fragili psihic şi nu erau pregătiţi fizic pentru rigorile războiului!
Privitor la numărul prizonierilor români (înţelegând prin aceasta soldaţii din armata română) deţinuţi de Puterile Centrale, există două cifre. În februarie 1917, Puterile Centrale au anunţat că deţin captivi 79.033 de militari români, iar România a anunţat că în Campania 1916-1917, românii căzuţi prizonieri însumau 110.845 oameni. Din aceste cifre, 40.000 de oameni erau internaţi în Germania, între 22.000-30.000 în Bulgaria (datele oferite de Crucea Roşie bulgară 22.000, iar un ziar german a vorbit despre 30.000), iar restul în Austro-Ungaria.
După război, supravieţuitorii lagărelor au avut parte de o nouă lovitură-nu aveau nici un loc pe podiumul eroilor Marelui Război, alţii erau vedetele zilei-cei care au rămas şi au luptat până la capăt. Cei care căzuseră în mâinile duşmanului erau suspectaţi de laşitate, pactizare cu inamicul etc. În Franţa, pentru o vreme, acestora nu li s-a acordat pensie, iar foştii prizonieri s-au grupat într-o asociaţie care a militat pentru recunoaşterea drepturilor celor care au avut neşansa de a fi fost capturaţi. Li s-a făcut dreptate, dar tardiv.
În spaţiul românesc a existat aceeaşi reticenţă faţă de prizonieri, chiar dacă estompată, iar istoriografia noastră le-a acordat prea puţină atenţie, spre exemplu, prizonieratul la bulgari al unui George Topârceanu, nu este foarte des pomenit. Paradoxal, o carte, probabil singulară, despre prizonierii români, a fost scrisă de un francez. Este vorba de lucrarea Calvarul prizonierilor români din Alsacia-Lorena în 1917-1918 a eminentului istoric Jean Nouzille. Poate acum, Centenarul Marelui Război, va readuce sub lupa atenţiei soarta românilor căzuţi prizonieri, iar societatea românească le va face o reparaţie morală celor care au trăit această cumplită dramă.
Ieşind din acest excurs asupra condiţiei prizonieratului, vom relata în continuare povestea lui Gheorghe Caracaş, ofiţer al armatei române, căzut prizonier la nemţi în toamna anului 1916. Sursa noastră documentară principală, alături de cartea istoricului francez amintit mai sus, este lucrarea de memorialistică a maiorului Caracaş, intitulată Din zbuciumul captivităţii. Trei evadări, apărută începând cu anul 1920 în mai multe ediţii. De ce a scris un ofiţer român prizonier la nemţi această carte? Poate şi pentru a se justifica şi a se legitima în faţa societăţii şi a răspunde la o temă recurentă care şi atunci precum în 1990 s-a reflectat sub semnul lui ce-ai făcut în ultimii... ani, domnule? Gheorghe Caracaş şi-a descris, fără prea mult talent literar, povestea, dar cu siguranţă sinceritatea şi patriotismul său sunt incontestabile.
Ne aflăm, aşadar, în faţa istoriei unui erou recuperate, faţă de suferinţele căruia, facem azi, cuvenita reverenţă. Chapeau! La 3 noiembrie 1916, maiorul Gheorghe Caracaş se afla în zona Clăbucetul Taurului, pe Valea Prahovei, alături de soldaţii săi. În urma unui tir de artilerie şi a bombardamentului unui aeroplan german, el şi câţiva dintre soldaţii săi au rămas izolaţi şi au fost încercuiţi, iar în urma unei lupte disperate au fost luaţi prizonieri de către inamici. Din acel moment începe odiseea sa:este dus la Predeal, apoi la Braşov, unde a fost urcat într-un tren spre Sibiu, alături de alţi patru camarazi. Drumul se făcea în mod normal în cinci ore, acum a durat trei zile, timp în care, spune el, nu le-a fost dat nimic de mâncare. La Sibiu, aceeaşi situaţie, hrana zilnică timp de o lună – un colţ de pâine şi un blid de supă.
