Preliminariile păcii de la Buftea-Bucureşti. Armistiţiul de la Focşani
După acalmia de pe frontul din Moldova, instalată în toamna anului 1917, Antanta avea toate motivele să fie optimistă în privinţa României. Renăscută şi aureolată cu cele mai importante victorii ale aliaţilor în 1917, armata română se dovedea un important sprijin pe Frontul de Est. Destul de bine înzestrată, excelent motivată şi aflată sub auspiciile Misiunii Militare Franceze, armata părea capabilă să menţină frontul pentru care luptase cu atâta eroism pe parcursul verii. Venirea iernii avea să aducă însă schimbări dramatice pe Frontul de Est, cauzate de Revoluția Bolșevică din Rusia.
Disciplinate şi însufleţite de promisiunile de împroprietărire ale Regelui Ferdinand, trupele noastre erau opusul celor ruse, care se dezintegrau cu repeziciune. Ideile bolşevice nu afectau doar simplii soldaţi, ci şi tineri rezervişti; după cum preciza un raport semnat de generalul Şcerbacev, comandantul trupelor aliate de pe frontul românesc, în armata rusă se manifesta „o sete arzătoare de pace”. Ofiţerii erau intimidaţi, uneori arestaţi, iar abuzurile soldaţilor la adresa superiorilor se înmulţiseră.
Speranţele românilor şi ale generalului Berthelot de menţinere a statu-quo-ului de pe front pe parcursul iernii 1917-1918 au fost spulberate atunci când puterea a fost preluată, la Petrograd, de către Lenin – şi de ordinul acestuia, din 21 noiembrie, ca armatele ruseşti să încheie armistiţiul. Şcerbacev, având susţinerea miniştrilor Antantei şi a României, a respins ordinul lui Lenin. Intenţia lui era să continue războiul sub autoritatea, extrem de îndoielnică, a fragilei Republici Ucrainene. Dar majoritatea soldaţilor ruşi, aflaţi sub influenţa bolşevică, au urmat instrucţiunile lui Lenin de a crea armistiţii locale ad-hoc.
Moment-cheie: armistiţiul de la Brest-Litovsk
Cel mai important factor politic şi militar care a silit guvernul român să accepte suspendarea ostilităţilor a fost armistiţiul de la Brest-Litovsk, încheiat în ziua de 22 noiembrie/5 decembrie 1917. Cu doar o zi înainte, la 4 decembrie, pentru a păstra cât de cât controlul, Şcerbacev fusese să solicite lui Mackensen şi arhiducelui Josef o întâlnire la Focşani, pentru a discuta despre un armistiţiu pe frontul românesc. În ziua semnării armistiţiului de la Brest-Litovsk, Dmitri Grigorievici Şcerbacev a comunicat Regelui Ferdinand şi prim-ministrului Ion I.C. Brătianu hotărârea sa. Decizia generalului, luată fără o consultare prealabilă a aliaţilor români, punea armata noastră în faţa unui fapt împlinit de o extremă gravitate.
Decidenţii români se găseau astfel în faţa unei dileme teribile. Continuarea luptei pe cont propriu ducea la dezastru: armata română fie ar fi fost prinsă într-un „triunghi al morţii” în Moldova, fie ar fi fost obligată să se retragă în Rusia devenită regim bolşevic. Pe de altă parte, un armistiţiu ar fi dus inevitabil la o pace separată, iar premierul francez Georges Clemenceau avertizase deja că o astfel de soluţie urma să pună în pericol obiectivele de război ale României; Clemenceau îi mărturisise totuşi reprezentantului român la Paris, Victor Antonescu, că „soarta României îi stoarce lacrimi”, cu toate că nu era un politician care să se înduioşeze prea uşor.
De altfel, într-un amplu memoriu înaintat aliaţilor, Ion I. C. Brătianu analiza cu realism starea de izolare în care se găsea România ca urmare a ieşirii separate din război a Rusiei, nu numai pe plan militar (dezorganizarea frontului, imposibilitatea pentru armata română de a prelua apărarea tuturor sectoarelor), dar şi prin anularea tuturor legăturilor ei cu aliaţii, ce se făceau exclusiv pe teritoriul rus, inclusiv interzicerea posibilităţilor de aprovizionare cu alimente şi muniţii, de folosire a rezervelor aflate în diferite baze de aprovizionare organizate la est de Prut. Prim-ministrul demonstra astfel că România se găsea în faţa pericolului iminent al ocupării ei de Puterile Centrale dacă nu va accepta formula unui armistiţiu. Brătianu adăuga şi că, într-o atare ipoteză, nu va surveni nicio modificare a intenţiilor României şi a raporturilor ei cu aliaţii, aşa cum fuseseră precizate în tratatul şi convenţia din august 1916, rezervându-şi dreptul de a reîncepe lupta armată de îndată ce condiţiile externe i-o vor permite.
În cele din urmă, cabinetul român l-a autorizat pe generalul Prezan să trimită delegaţi la Focşani. Întrunit sub preşedinţia Regelui Ferdinand, Cabinetul de Miniştri a decis în unanimitate că „armistiţiul este impus de un caz de forţă majoră şi că el va avea un caracter pur militar”. Pentru a sublinia natura strict militară a tratativelor şi pentru a nu-l implica pe Rege, comanda supremă a armatei a fost transferată generalului Prezan.
Negocierile de la Focșani
Cum era de aşteptat, Puterile Centrale au răspuns cu nerăbdare cererii de armistiţiu. Negocierile au început la 7 decembrie. Delegaţia germană era condusă de generalul Kurt von Morgen, comandantul Corpului 1 de Rezervă. Generalul Oskar Hranilovici, fost ataşat militar al imperiului la Bucureşti, conducea delegaţia austro-ungară. Delegaţii bulgari şi turci erau şi ei prezenţi. Prioritatea germanilor era să se asigure că pot transfera în vest trupe care să participe la ofensiva de primăvară a generalului Ludendorff; a austriecilor, preocupaţi de problema hranei, era deschiderea Dunării pentru importul de alimente din Rusia de sud. Delegaţia rusă era condusă de comandantul Armatei 9, Anatoli Kelcevski, iar cea română de subşeful statului major, generalul Alexandru Lupescu.
Delegaţiile rusă şi română, acţionând în consens, erau decise să nu recunoască guvernul lui Lenin şi să nu accepte condiţiile nefavorabile ale armistiţiului pe care Puterile Centrale le impuneau bolşevicilor la Brest-Litovsk. Cele mai importante puncte de pe agenda de la Focşani au fost trei chestiuni pe care Puterile Centrale încercau să le preia din tratativele cu ruşii: libertatea de a transfera trupe de pe alte fronturi, libertatea de deplasare pe Dunăre şi Marea Neagră şi libertatea de mişcare în zona neutră. Cum era de aşteptat, pentru a-şi proteja aliaţii, România prin reprezentantul ei a respins categoric primul punct; impasul a dus la întreruperea negocierilor pentru o zi. Apoi, pe 9 decembrie, s-a ajuns la un compromis. Puteau părăsi frontul numai trupele aflate deja în ordin de tranzit pe 5 decembrie. Germanii au folosit în avantajul lor această formulare, pretinzând că toate ordinele de transfer fuseseră date pentru frontul răsăritean înainte de 5 decembrie. Comandamentul român a acceptat această interpretare, prin care se putea considera că trupele aflate deja sub ordinele respective nu mai existau pe front.
În chestiunea libertăţii de deplasare pe Dunăre, negociatorii români şi-au impus punctul de vedere. Deşi partea română era dispusă să deschidă fluviul la Galaţi, oraş aflat sub controlul trupelor noastre, se opunea deschiderii lui în aval sau în Marea Neagră. Cu alte cuvinte, principala cale prin care Puterile Centrale puteau avea acces la rezervele de hrană din Ucraina avea să rămână închisă. Cum la Focşani nu s-a ajuns la nicio înţelegere, chestiunea a fost încredinţată unei comisii speciale ce avea să se întrunească la Brăila. În cadrul ei s-a semnat o convenţie care stabilea o linie de demarcaţie între forţele navale adverse, dar în continuare partea română a refuzat să deschisă navigaţia pe Dunăre.
În privinţa libertăţii de mişcare în zona neutră, din nou negociatorii români au avut câştig de cauză. Pentru Puterile Centrale, libertatea de mişcare în zona neutră de pe front era o „necesitate absolută”. Hranilovici atrăgea atenţia superiorilor săi din statul major că „este necesar să promovăm în mod energic, prin toate mijloacele, propaganda în rândul trupelor române”. În conformitate cu articolele 10-13 din armistiţiu, se stabilea o zonă neutră în care intrarea era interzisă, iar vânzarea şi consumul de alcool nu erau permise. Românii au arătat cât se poate de clar că vor răspunde cu forţa la intrarea în zonă, dar contravenienţii urmau să fie doar arestaţi.
Forma finală a documentului a fost semnată la 26 noiembrie/9 decembrie 1918. O fotografie de grup, publicată de Constantin Kiriţescu în celebra sa lucrare dedicată Primului Război Mondial, sugerează o anumită camaraderie născută din teama de bolşevism. Şeful de stat major al lui Kelcevski a ţinut la plecare mâna lui von Morgen, mărturisindu-i: „Vă doresc, Excelenţa Voastră, să nu treceţi în ţara dumneavoastră şi în armata dumneavoastră prin aceleaşi situaţii care există la noi acum”.
Situaţia, de „extremă gravitate”, în care se găsea România
Fără îndoială, departe de a produce o destindere generală, semnarea armistiţiului a adâncit şi mai mult îngrijorarea cercurilor politice din România şi din ţările aliate. Miniştrii statelor aliate şi asociate (sir George Barclay, Charles Vopicka, contele de Saint-Aulaire şi baronul Carlo Fasciotti) recunoşteau, într-un memoriu trimis lui Ion I.C. Brătianu la 8/21 decembrie, „extrema gravitate” a situaţiei în care se găsea statul român, justificând astfel încheierea armistiţiului şi scoteau totodată în evidenţă sacrificiile enorme ale armatei române în serviciul cauzei naţionale a României, dar şi a aliaţilor ei.
Presa românească a încercat şi ea, imediat după semnarea armistiţiului, să minimalizeze efectele politice ale acestuia. „Armistiţiul de la Focşani – scria la 3/16 decembrie 1917 ziarul „România” – nu e în stare să provoace nicio diversiune morală. Politiceşte tot aşa. Raporturile cu aliaţii nu le-a atins deloc această vremelnică încetare de focuri”. La 29 decembrie 1917/10 ianuarie 1918, Ion I.C. Brătianu a adresat un lung memoriu oficialităţilor aliate, în care preciza că armistiţiul nu va aduce nicio atingere obligaţiilor pe care aceasta şi le-a asumat prin tratatul din august 1916. Deşi asigurările lui Brătianu au fost primite cu simpatie în tabăra aliată, situaţia României era una deosebit de dificilă, cu un guvern care, la cumpăna anilor 1917-1918, a trebuit să reziste încercărilor Puterilor Centrale de a denunţa armistiţiul, să facă faţă complicaţiilor pe care le-au determinat tulburările trupelor ruseşti în retragere şi, în cele din urmă, să suporte marea povară politică, materială şi morală impusă prin semnarea Păcii de la Buftea-Bucureşti.
Efectele armistițiului
Cum era de aşteptat, armistiţiul a exacerbat dorinţa de pace. Comandamentul român era preocupat de impactul armistiţiului asupra propriilor soldaţi, mai ales că echipele de propagandă ale inamicului fraternizau cu soldaţii care primeau pachete şi manifeste care incitau deseori la dezertare sau revoltă. De aceea s-au creat echipe de contrapropagandă, cu îndemnuri patriotice şi religioase, care încercau să explice trupei semnificaţia încheierii armistiţiului.
Deşi armata română nu a fost cuprinsă de „febra” păcii, pe măsură ce armistiţiul s-a prelungit moralul a avut de suferit. Adunările, chiar şi al unui număr redus de soldaţi, au fost interzise, ca şi „discuţiile despre situaţia în care ne aflăm”, cei prinşi într-o asemenea situaţie fiind pasibili de trimiterea în faţa Curţii Marţiale. Fiecare companie aflată în tranşee avea un ofiţer supraveghetor. Se pare că măsurile adoptate de autorităţile militare române au dat roade, de vreme ce, într-un raport datat 29 decembrie 1917, un ofiţer austriac se plângea că „din cauza aplicării stricte a armistiţiului de la Focşani şi a disciplinei invaribil stricte a trupelor române, propaganda n-a putut realiza nicun progres”. Deşi dezertările erau puţine, fraternizarea trupelor nu a putut fi evitată – istoricul Gheorghe Brătianu descrie astfel vizita pe care a făcut-o alături de un camarad în liniile inamice în apropiere de Cireşoaia, în decembrie 1917.
Cu totul alta era situaţia în armata rusă. Pe măsură ce aceasta, complet dezorganizată şi anarhizată, părăsea poziţiile şi implicit teritoriul României, trupele române au fost nevoite să acopere întreaga linie a frontului, din Bucovina până în sud, cu 13 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie. Teritoriul din spatele frontului a fost împărţit în opt zone aflate în competenţa a câte unei divizii din cele de pe front. În armatele ruseşti, armistiţiul a devenit un catalizator pentru aplicarea devizei revoluţionare a păcii şi demobilizării. Parlamentarii austrieci care au vizitat cartierul general al Diviziei 48 infanterie au fost întâmpinaţi de sute de soldaţi ruşi cu muzică, ridicaţi din automobil şi duşi pe umeri într-o sală în care au fost trataţi ca nişte adevăraţi mesageri ai păcii. Oaspeţii au aflat că, doar cu câteva zile mai devreme, ofiţerii fuseseră fuseseră arestaţi şi înlocuiţi cu tineri revoluţionari. Această practică s-a extins, inclusiv comandantul Armatei 4, generalul Ragoza, fiind înlocuit într-o manieră asemănătoare.
Următorul pe listă a fost chiar Şcerbacev. Pe 15 decembrie, Senen Roşal, marinar din garnizoana Kronstadt, numit de Lenin comisar pe frontul românesc, a condus o acţiune bolşevică de preluare a controlului de către Comitetul Militar Revoluţionar. Şcerbacev a cerut ajutorul autorităţilor române. Berthelot a cerut ca toţi agitatorii să fie arestaţi; Brătianu însă a ezitat, temându-se de un război deschis cu noile autorităţi de la Petrograd. În cele din urmă, cabinetul l-a autorizat pe generalul Prezan să folosească forţa împotriva centrului bolşevic de la Socola şi din alte părţi ale Moldovei. Soarta lui Roşal a rămas un mister; probabil a fost executat, fie de autorităţile române, fie de ofiţeri francezi din serviciul de Informaţii al Misiunii Militare.
Pentru România au urmat luni încărcate, cu evenimente de mare importanţă: plecarea trupelor ruse, schimbări de guvern, intrarea în Basarabia şi proclamarea Unirii. În primăvară avea să se desfăşoare un alt eveniment esenţial pentru evoluţia ţării în cursul anului 1918: semnarea păcii cu Puterile Centrale.
